Autor: Alix E. Harrow
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Paladin
Anul apariției: 2021
Traducere: Oana Cristea
Tare nerăbdătoare am bătut în “Cele zece mii de uşi ale lui January”, după cum îţi spuneam când am început să citesc romanul lui Alix E. Harrow. Dar acestea mi s-au deschis… doar ca să mi se trântească fix în nas 🙂 !
Să ne înţelegem: cartea începe de-a dreptul entuziasmant! January este o copilă tristă, părăsită de părinţi în casa-muzeu a unui colecţionar extrem de bogat. Remediul ei la singurătatea care o înconjoară şi în care tatăl ei îşi face din când în când apariţia doar ca să o abandoneze din nou sunt cărţile în care evadează cu nerăbdarea atât de familiară nouă, iubitorilor de lectură.
Într-o zi însă, un volum misterios peste care dă absolut întâmplător, chiar înainte să împlinească 17 ani, ridică “evadarea” la un nou nivel. Căci datorită lui, eroina noastră devine o adevărată specialistă în uşi magice. Aceste portaluri se deschid către lumi uimitoare, pline de fiinţe fantastice, aventuri colosale şi… băieţi drăguţi 🙂 , de care fetele se pot îndrăgosti pentru totdeauna. Sau nu!
O dragoste uriaşă pentru cuvinte
Iar toate acestea sunt învelite într-o dragoste uriaşă pentru cuvinte care pe mine m-a emoţionat foarte tare. Căci Alix E. Harrow a pus la punct propriul ei dicţionar de definiţii, în care un termen este analizat inclusiv din punct de vedere al formei care o ia pe foaia de hârtie.
Prin urmare, cartea este plină de intervenţii de genul:
Companioni. Vezi curba acelui C ca două braţe deschise? Implică acel gen de prieteni care ar răpune balauri sau ar purcede în aventuri lipsite de speranţă sau ar depune jurăminte de sânge la miezul nopţii.
Alix E. Harrow
Nu ştiu ce părere ai tu, dar eu mi-aş dori să deţin în biblioteca personală un astfel de dicţionar. 🙂
Însă, undeva cam după prima treime a romanului, aceste premise strălucitoare se transformă în nişte licurici obosiţi, care abia mai pâlpâie din pagini pe ici-pe colo. Din păcate.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
Mult prea multe uşi
În primul rând, de vină este chiar volumul pe care îl citeşte January (şi noi, odată cu ea!). Şi asta o spun eu, care ador cărţile care apar în… cărţi!!! Însă, repede, foarte repede, cele două poveşti încep să se amestece. Vocea narativă este aproape identică, iar tânăra din cartea citită de January seamănă atât de mult cu ea încât par una şi aceeaşi persoană (şi nu sunt!). La un moment, pur şi simplu, m-am trezit că nici nu mai ştiam ce capitol din care carte şi despre care fată citesc.
Iar acesta este, după părerea mea, uriaşul pericol care îi pândeşte pe scriitorii care apelează la artificiul “carte în carte”. Fără supărare, dacă nu reuşesc să spună două poveşti DIFERITE, atunci eu zic să se rezume la una şi… aia e!
Prea ambiţios mi s-a părut şi titlul cărţii. Cele zece mii de uşi nu sunt chiar zece mii (ca să fiu sinceră, nici nu am înţeles de unde a răsărit cifra aceea!). Poate vreo zece… hai, douăzeci! Dar chiar şi aşa, tot sunt prea multe, pentru că în 400 de pagini câte are volumul, nu prea ai cum să ajungi să cunoşti, să te familiarizezi, să iubesti (sau să urăşti) toate lumile magice spre care se deschid portalurile.
(M-am mai lovit de problema aceasta şi când am citit “Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău”, un alt titlu extrem de popular despre care eu am scris o opinie… atat de nepopulară 🙂 .)
Eram decisă să-i acord patru stele. Dar…
Iar acum, când deznodământul îmi este cunoscut, o spun cu toată responsabilitatea, dar şi cu toată părerea de rău: tot acel du-te/vino este absolut inutil. Şi de la un anumit punct încolo, chiar obositor. În economia poveştii, o singură lume (poftim, două!, ca să fac o concesie imaginaţiei debordante de care dă dovadă Alix E. Harrow) era suficientă.
În ciuda tuturor acestor obiecţii, pe măsură ce mă apropiam de finalul cărţii, eram decisă să-i acord patru stele. În fond, mi-am spus eu, ţin în mâini romanul de debut al unei autoare foarte tinere. Care scrie (şi o face chiar foarte bine!) pentru cititori şi mai tineri. Pe care încearcă să-i înveţe să iubească şi cărţile, şi cuvintele. Ce pot să cer mai mult?!
În plus, m-am ataşat enorm de Bad, câinele lui January, care este de o loialitate feroce şi care, vai!, vai!, are parte de o soartă cumplită, de n-am mai fost bună de nimic câteva ore după ce am citit capitolul acela nenorocit!
Însă…
Însă…
Ceva continua să nu-mi dea pace. Ceva care mă sâcâise pe tot parcursul cărţii, dar nu reuşisem să-mi dau seama ce. Iar undeva, prin capitolele finale, mi-a căzut fisa. Ca să fiu sigură că nu greşesc, am răsfoit cartea de la început. Nu, nu mă înşelam!
“Cele zece mii de uşi ale lui January”, o carte scrisă “politically corect”
“Cele zece mii de uşi ale lui January” este o carte scrisă “politically corect”. Foarte “politically corect”. Mult prea “politically corect”. Care ne vorbeşte în permanenţă despre diferenţele dintre personaje. Diferenţe de culoare. De statut social. De avere.
Dar, mai ales, de culoare. Aproape că nu există capitol în care să nu ni se reamintească de supremaţia albă care a marginalizat, oprimat, chinuit şi umilit toate fiinţele… non-albe.
January, care este metisă, are ocazia să cunoască ambele lumi. Cât timp a trăit în casa bogatului său binefăcător, pielea ei cu reflexe aurii, pusă în valoare de rochiţe elegante, din materiale fine, a fost considerată o trăsătură exotică. După ce fuge în lume, January devine o paria, nevoită să supravieţuiască în lumea celor săraci. Iar pielea ei, cu reflexe ciocolatii, n-o ajută niciun pic.
Nu vreau să fiu înţeleasă greşit. Chiar cred că tinerii cititori trebuie să înţeleagă marile greşeli pe care omenirea le-a facut în trecut pentru a evita repetarea lor în viitor.
Un fel de discurs antirasism, cu puternice accente moralizatoare
Însa este un roman fantasy locul potrivit pentru astfel de lecţii? Din punctul meu de vedere, NU! Căci atunci îşi pierde magia şi devine un fel de discurs antirasism, cu puternice accente moralizatoare, în care poţi găsi, după cum urmează:
“Odată, după un comentariu din partea uneia dintre menajere, îl întrebasem dacă sunt de culoare, iar el pufnise:
– Poate de o culoare ciudată, dar nu “de culoare”.
Nu ştiam ce anume făcea ca o persoană să fie sau nu de culoare, dar felul în care o spusese mă făcuse să mă bucur că nu sunt”.
“În lumea asta, nu poţi să ai pielea neagră şi să fii găsit lângă un alb în uniformă.”
“Eu sunt neagră într-o naţiune care detestă persoanele de culoare, străină într-o naţiune care detestă străinii. Şi cel mai rău e că ieşim în evidenţă – o femeie africană şi o fată metisă…”
Prin urmare, trei stele pentru un roman care începuse atâââât de bine şi pe care acum nici nu prea ştiu pe unde să-l pun în bibliotecă. Că în zona literaturii magice nu mi se pare că se (mai) potriveşte.
Ce-am scris când am început să citesc “Cele zece mii de uşi ale lui January”
Romanul “Cele zece mii de uși ale lui January” semnat de Alix E. Harrow aproape că mi-a sărit singur în brațe când m-am apropiat de bibliotecă. Adunasem o mulțime de motive ca să-l citesc și nici măcar nu eram conștientă de ele 🙂 !
În primul rând, coperta! SUPERBĂ! Îți spun sincer că, văzând această frumusețe aglomerată și în ciuda tuturor auto-promisiunilor de cumpătare, cumpăram cartea și dacă nu mă interesa subiectul…
… ceea ce nu este cazul! Pentru că, nu știu dacă ți-am mai spus, dar romanul fantasy ideal pentru mine se petrece în lumea NOASTRĂ din care personajele evadează, din când în când, în lumea LOR… a magicienilor și a vrăjitoarelor, a zânelor și a trolilor, ce să mai!, a tuturor acelor ființe improbabile despre care eu sunt absolut convinsă că există.
Iar din textele de promovare a titlului publicat de editura Paladin înțeleg că o să ne tot fâțâim între “aici” și “acolo” pe cele zece mii de uși ale unui personaj care se numește January…
… ceea ce mi se pare culmea potrivelii dacă tot suntem în prag de ianuarie (2023)!
În plus, consider că, risipită între un premiu Nobel și iubirea mea pentru dragul de Marcel, am cam neglijat în ultima vreme literatura magică. Aspect pe care mă grăbesc să-l remediez cu titlul de față. Și chiar dacă am de-a face cu un roman young adult, pe mine categoria de vârstă chiar nu mă deranjează. Cineva trebuie să facă puțină ordine și în lecturile tinerei generații, nu 🙂 ?!
Este foarte interesant blogul.Banuiesc ca abordezi orice gen de literatura.Succes.