În căutarea timpului pierdut - Swann de Marcel Proust

Titlu: În căutarea timpului pierdut - Swann
Autor: Marcel Proust
Câte stele i-am dat:

Editura: Leda
Anul apariției: 2008
Traducere: Radu Cioculescu

Am citit la un moment dat că, după ce a publicat în 1913 “Swann”, primul volum din „În căutarea timpului pierdut”, Marcel Proust şi-a plătit recenzii pozitive prin ziarele vremii, disperat că pe el nu-l laudă nimeni.

Ce bine că nu am trăit pe vremea aceea! Stricam piaţa şpăgilor literare şi mai multe nu, pentru că eu una l-aş fi lăudat gratis 🙂 . Ceea ce nu înseamnă însă, ATENŢIE!, că-ţi voi recomanda romanul lui. Nu, nu! Dacă te apuci de „În căutarea timpului pierdut”, o faci pe propria răspundere, pe barba (dacă deţii…) şi pe timpul tău. Şi o să-ţi explic imediat de ce.

În „Swann” există, desigur, un fir narativ: copilăria şi adolescenţa povestitorului-fără-nume care ocupă primul şi ultimul capitol al cărţii. Între ele se află un capitol de sine stătător, practic un micro roman care descrie iubirea plină de agonie şi extaz pe care Swann i-o poartă curtezanei Odette.

După cum vezi, avem şi personaje, care iubesc, urăsc, se distrează sau se întristează, se plimbă, petrec… ba chiar uneori petrec pe parcursul a pagini întregi, căci seratele micilor şi marilor aristocraţi ai lui Proust trebuie descrise cu minuţiozitate – niciun detaliu al etichetei nu este ratat, niciun gest nu scapă neobservat, nu care cumva vreuna dintre doamne să-şi fluture evantaiul şi tu, Doamne fereşte!, să nu fii informat.

Însă Proust nu cu povestea în sine îşi bate neapărat capul. Şi nici cu eroii săi.

Madlena cu gust de amintiri

Ci cu felul în care personajul principal, acum bărbat în toată firea, îşi aminteşte, atunci când muşcă dintr-o madlenă, de copilărie, de relaţia plină de sensibilitate pe care o avea cu mama, de musafirii care le călcau pragul casei (inclusiv mai sus-menţionatul Swann), moment în care părinţii trimiteau băieţelul devreme la culcare, spre disperarea plângăreaţă a acestuia.

Prăjitura aceea cu gust de amintiri este „de vină” pentru călătoria la nivel senzorial şi în sens invers pe care o facem în viaţa personajului. Şi poate că imaginile care-i răsar în faţa ochilor nu sunt 100% exacte, poate că multe dintre detalii sunt inventate, dar nostalgia pentru trecutul îndepărtat devine tot mai palpabilă cu fiecare pagină întoarsă.

Căci romanul lui Proust nu este despre viitor şi nici măcar despre prezent. Ci despre trecutul imaterial recompus cu ajutorul amintirilor, eliberate din străfundurile memoriei noastre de asocieri involuntare, de un gust, de un miros, de un sunet.

De ce am respins în adolescenţă “În căutarea timpului pierdut”

Sau de o plimbare, aşa cum se întâmpla în paginile de-a dreptul răvăşitoare din finalul cărţii. “Fără îndoială sunt prea bătrân – dar nu sunt făcut să trăiesc într-o lume în care femeile se împiedică în rochii care nici măcar nu sunt de stofă”, exclamă naratorul cu o picătură de umor şi un şuvoi de amărăciune privind în jurul său. Iar mintea lui continuă să croşeteze, una după alta, comparaţii între “acum” şi “odinioară”, în care prezentul pierde aproape jenant bătălia pe toate palierele în faţa trecutului şi care dau măsura unui dor teribil după lucruri pe veci pierdute, dar niciodată cu adevărat uitate.

Şi iată-mă astfel în faţa unei posibile explicaţii pentru care în adolescenţă am respins într-un mod aproape organic titlul lui Proust. Era perioada în care toată fiinţa mea privea spre ceea ce mă aştepta în viaţă, zilele se împărţeau între planuri de viitor şi realizări de prezent şi nu aveam timp sau chef să-mi bat capul cu trecutul. Nici măcar cu al meu, darămite cu al francezului acestuia care când se pune pe scris uită să se mai oprească.

Practic, eu atunci adunam amintiri pentru madlenele mele.

„O dragoste a lui Swann” devine, de fapt, obsesia lui

Ai putea crede că în capitolul central al cărţii, microromanul intitulat „O dragoste a lui Swann”, avem parte de mai multă acţiune în condiţiile în care asistăm la pasiunea pe care Swann o face pentru Odette.

Nici că ai putea întâlni două caractere mai diferite. El – om de cultură rafinat, intim al potentaţilor vremii, care semnează studii asupra operei lui Vermeer, ca să dau un exemplu. Ea – o prostituată slăbănoagă şi obtuză, nici măcar cine ştie ce de frumoasă sau de şarmantă. Însă dragostea nu alege, prin urmare Swann îi împrumută lui Odette trăsături fizice din picturi celebre, îi interpretează lipsa de cultură ca fiind o dovadă de naturaleţe şi simplitate, iar atunci când o prinde cu o minciună preferă să o ierte pentru o mică scăpare nevinovată. Doar când este confruntat cu tot mai multe dovezi privind viaţa promiscuă pe care Odette a dus-o până să-l întâlnească pe el, dar şi după ce a început relaţia lor, Swann, înnebunit de gelozie, se va scufunda în cea mai adâncă disperare.

Orhideele cu valoare… proustiană 🙂

Însă, atenţie!, nimic din ce ţi-am povestit eu mai sus nu este spus cu subiect şi predicat. De exemplu, recunosc că trecusem bine de jumătatea cărţii când mi-a picat fisa cam ce scrie în cartea de muncă a lui Odette, ca să zic aşa. Unde mai pui că momentele de intimitate îţi sunt dezvăluite cu atâta dibăcie şi cu ajutorul unor metafore atât de sofisticate încât am citit de câteva ori un paragraf ca să fiu sigură că înţelesesem bine şi că tocmai asistasem la prima partidă de sex dintre Swann şi Odette.

(Iar după aceea nici că am mai putut să mă uit la orhideele mele fără să-mi amintesc de ea 🙂 . Şi dacă tot suntem în zonă, îţi mai spun doar că am fost efectiv şocată de scena de lesbianism clandestin răsărita parcă de nicăieri într-un roman scris cu atâta delicateţe!)

Revenind… Nu avem parte de certuri colosale, momente de dramatism în care el s-o prindă pe ea înşelându-l, urlete, vaze aruncate, gesturi violente etc. Doar că în timp ce ai impresia că nimic nu se întâmplă în exterior, în sufletul bărbatului se declanşează un taifun. Iar Proust nu face altceva decât să-ţi descrie, virgulă după virgulă (că de punct pare să ducă lipsă 🙂 ), sentimentele lui Swann pentru femeia care iniţial fusese pentru el o simplă aventură pentru a deveni, în cele din urmă, o adevărată obsesie.

Altădată visai să posezi inima unei femei de care erai îndrăgostit; mai târziu, sentimentul că posezi inima unei femei e suficient ca să te îndrăgosteşti de ea.
Marcel Proust

Celebrele fraze ale lui Proust

Şi amintirile pline de nostalgie ale naratorului, şi chinurile amoroase ale Swann beneficiază de magia frazelor proustiene. Iar aceste construcţii absolut fabuloase stau, de fapt, la baza noii mele pasiuni literare care poartă numele Marcel Proust.

Iniţial, nu mi-a fost uşor cu ele, recunosc. Uneori frazele păreau să continue la nesfârşit, digresiunile alambicate mă zapăceau, iar excesul de explicaţii mă exaspera. Alteori, când credeam că le-am dat de capăt, taman ce tocmai se deschidea o noua paranteză, provocată de… o rază de soare. Sau de doi porumbei. Că rămâneam fără suflu şi uitam de unde am plecat… e firesc. Dar nici cum ajungeam la final nu mi-era prea clar. Aşa că… m-am luptat cu ele! Le-am dat târcoale! Le-am luat cu binişorul! Le-am atacat de-a dreptul!

Ce mai, a durat ceva până m-am obişnuit cu frazele lui Proust şi abia când m-am relaxat am fost izbită de graţia, ingeniozitatea şi frumuseţea lor. Şi am înţeles că ocupată “să-l dovedesc” pe scriitor, în loc să cooperez cu el, ratam adevărate bijuterii literare, pe care el le-a scris, rescris, rafinat şi şlefuit toată viaţa!

Datorită acestei scriituri incredibile, am fost absolut convinsă că “mica frază muzicală” din sonata lui Vinteuil care îl răscoleşte pe Swann de fiecare dată când o aude există în realitate. În fond, Proust îi dedică pagini întregi. O îmbracă în metafore şi o dezbracă în comparaţii. Uneori o descrie în termeni aproape umani, încât am avut impresia că se vorbeşte despre o femeie. Alteori, vrăjitorul de Proust m-a făcut, efectiv, să-i aud acordurile… prin urmare, m-am repezit s-o caut pe youtube, să ascult această minune, să-mi compar impresiile cu realitatea. Dar, stupoare! Nu există! Este o invenţie cap-coadă!

Curcubeul şi oala de noapte în acelaşi paragraf

M-am mai consolat când am aflat că nu sunt singura păcălită. Ca sonata aceasta i-a obsedat pe cititori din momentul în care “Swann” a văzut lumina tiparului şi până în prezent. Şi că au existat muzicieni care chiar au încercat s-o compună bazându-se pe scriitura lui Proust!!! Cam atât de bun este francezul acesta!

Şi deşi mă grăbesc să închei odată recenzia a cărei lungime riscă să-l umilească până şi pe Proust, îţi mai reţin atenţia doar cu un citat în care se vorbeşte despre mazăre, despre sparanghel, despre curcubeu şi despre… oala de noapte 🙂 :

Mă opream să văd pe masă mazărea pe care fata de la bucătărie tocmai o curăţise, aliniată şi numărată, ca bilele verzi într-un joc; mă extaziam în faţa sparanghelului, muiat în ultramarin şi roz, al cărui spic, molfăit fin cu mov şi azur, se pierde pe nesimţite până la rădăcină – încă murdară de pământul răsadului – prin irizaţii care nu sunt pământeşti. Mi se părea că aceste nuanţe cereşti trădau făpturile delicioase care se amuzaseră să se metamorfozeze în legume şi care, prin deghizarea cărnii lor comestibile şi tari, lăsau să se zărească în acele culori proaspete de aurora, în acele schiţe de curcubeu, în acea stingere a serilor albastre, acea esenţă de preţ pe care o recunoşteam, când se străduiau o noapte întreaga, după o cină la care mâncasem din ele, în farsele lor poetice ca o feerie de Shakespeare, să-mi transforme oala de noapte într-un vas de parfum.
Marcel Proust

În loc de concluzie

Acum că bănuiesc că este clar pentru toată lumea de ce îmi văd de treaba mea şi nu recomand nimănui “În căutarea timpului pierdut”, îţi mai spun doar atât: eu una am de gând să citesc toată opera lui Proust indiferent cât timp îmi va lua. Este ambiţia mea de cititoare în această viaţă.

Dar nu te speria. Probabil că vor mai trece vreo doi ani până te voi plictisi cu o nouă recenzie despre “În căutarea timpului pierdut”.

Ce-am scris când am început să citesc “În căutarea timpului pierdut – Swann” de Marcel Proust

Te rog să nu te laşi derutat(ă) de rubrica în cadrul căreia apare textul de faţă: “În căutarea timpului pierdut” NU este cartea pe care o citesc acum. Ci de un an. Un an şi ceva… Cam spre doi! Şi, atenţie!, vorbim doar despre “Swann“, primul volum al seriei-fluviu care are cam un catralion de cuvinte, aşa.

În plus, “În căutarea timpului pierdut” mă bântuie încă din liceu când m-am lovit, ca orice elevă la “uman”, de madlena lui Marcel Proust – fragmentul care se studia până la disperare la orele de franceză.

Însă când am încercat atunci să citesc “Swann“, titlul care i-a adus prăjiturii celebritatea… literară, mi s-a părut culmea plictiselii/ moartea pasiunii/ pedeapsa supremă / apocalipsa iubitorilor de lectură – alege tu, căci orice variantă era perfect valabilă. Prin urmare, cu cruzimea specifică tinereţii, am abandonat imediat lectura.

În căutarea timpului pierdut – o datorie de care nu mă achitasem

Totuşi ceva nu mi-a dat niciodată pace. Unde mai pui că, periodic, mă împiedicam de roman. Fie că-i auzeam pe alţii că-l citesc. Sau că-l găseam menţionat prin cărţi. Ori îi zăream coperta prin filme… prin vitrinele librăriilor… de fiecare dată tresăream. Era ca o datorie de care nu mă achitasem.

Iar eu detest să rămân datoare.

Aşa că, într-o zi, mi-am spus: “Gata, mă apuc de el, ce-o fi o fi, există rele mai mari pe lume, ce poate să se întâmple?!, mă descurc eu“. Cu astfel de încurajări am început să citesc “Swann“.

Şi de atunci îl tot citesc.

Nu o să te mint. N-a fost dragoste la prima vedere. Nici la a doua sau la a treia… M-a făcut să casc de mi-au trosnit fălcile şi într-o mulţime de seri mi-a servit de somnifer. Am făcut apoi pauze mari, în care l-am pus deoparte şi am citit alte romane. De câteva ori, l-am reluat de la prima pagină. Mi s-a întâmplat să mă lupt şi câte o jumătate de oră cu un paragraf pentru că nu înţelegeam nimic din el. Atunci îi ziceam vreo două odiosului de Marcel şi închideam enervată cartea. Peste câteva seri sensul lui mi se revela brusc, de am ajuns să cred că, în această perioadă, sufăr de căderi bruşte de IQ şi mai multe nu.

Madlenele au devenit dulcele meu preferat la cafeaua de dimineaţă

Dar…

M-am grăbit eu de atâtea ori spre casă, aşteptând cu nerăbdare reîntâlnirea cu dragul de Marcel?! Oui!

Am exclamat plină de încântare – şi nu o dată! – : “Ce frază incredibilă!!!!“?! Bien sûr!

Mi s-a întâmplat să re-re-re-recitesc entuziasmată pagini întregi, nevenindu-mi să-mi cred ochilor cum poate să scrie genialul de Marcel?! Absolument!

A, şi să nu uit! Am gustat eu pentru prima dată în viaţa mea madlene?! Evidemment!

(Faptul că am descoperit că sunt un fel de micro pandişpan mai fad nu m-a împiedicat să le transform în dulcele meu preferat la cafeaua de dimineaţă.)

Nu ştiu cât timp va dura până mă voi întoarce cu o recenzie. Dar o voi face, n-ai grijă! Ţi-am zis că detest să rămân datoare.

(Poza cu lalele este făcută de Irina Adam, prietena blogului nostru şi… o mare admiratoare a lui Proust, se putea altfel 🙂 ?)

Facebook Comments