„Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” de Fredrik Backman

Titlu: Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău
Autor: Fredrik Backman
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor

Vreau banii inapoi!

Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă

Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)

Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea

TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)

Editura: Art
Anul apariției: 2017
Traducere: Andreea Caleman

O fetiţă, dotată cu genul acela de inteligenţă care îi face pe adulţi să se simta inconfortabil 🙂 , care îl adoră pe Harry Potter 🙂 🙂 şi care pare sora mai mică a lui Hermione (că tot a venit vorba!), atât este de dornică să corecteze greşelile de pronunţie ale interlocutorilor 🙂 🙂 🙂 . O bunică încântător de ţicnită, care după ce a înfruntat ca doctoriţă realitatea dură a unor zone devastate de catastrofe naturale sau umane apelează acum la imaginaţie pentru a construi, de dragul nepoatei, o lume fantastică, cu propria istorie, limbă şi obiceiuri. 

După cum cred că ţi-ai dat deja seama, pe cele două personaje principale din „Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău” de Fredrik Backman nu le apropie doar legătura de sânge. Sau faptul că niciuna nu se pricepe deloc să se comporte conform vârstei aferente: 7 (aproape 8) ani şi, respectiv, 77 (aproape 78) de ani.  Bunica şi nepoata fac o echipă formidabilă în a sfida regulile atât de plictisitoare după care se conduc cei din jur, dând naştere unor scandaluri colosale (şi extrem de amuzante) în blocul în care locuiesc.

„Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” este o palpitantă vânătoare de comori

Parteneriatul acesta funcţionează de minune până în ziua în care… bunica moare. Iar Elsa nu doar că se trezeşte singură într-o lume de care nimic nu pare s-o apropie, deşi mama ei face eforturi emoţionante să-i aline fetiţei durerea. Dar bunica i-a mai lăsat şi o misiune secretă: trebuie să găsească mai multe scrisori scrise de bătrâna şi să le livreze personal destinatarilor. Care se dovedesc a fi chiar vecinii ei şi care, ca şi bunica, nu au toate ţiglele pe casă (pardon, pe bloc 🙂 ).

Astfel începe o palpitantă vânătoare de comori, care o va ajuta pe Elsa să descopere nu doar legăturile dintre toţi cei care locuiesc în aceeaşi clădire, dar mai ales relaţiile din propria-i familie, să înţeleagă ce le-a separat în trecut pe mama şi pe bunica şi ce anume le-a apropiat în prezent, ce s-a întâmplat cu tatăl ei natural, dar şi de ce e perfect acceptabil să încerce să-l iubească şi pe tatăl vitreg. 

Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI

„Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” e un roman de o gingăşie rară…

„Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău” e un roman de o gingăşie rară, pe care îl poţi dărui şi bunicilor, dar şi copiilor din familia ta fără să dai greş, care îi va încânta cu desele sale referinţe şi pe fanii Harry Potter, dar şi pe iubitorii seriilor Star Wars şi X-Men :), care vorbeşte despre durerea pierderii celor dragi, dar şi despre puterea iertării fără să cadă în butoiul cu patetisme. Iar Fredrik Backman pare decis să demonstreze că literatura nordică nu scoate pe bandă rulantă doar scriitori de thrillere.

…şi atunci eu de ce nu sunt entuziasmată? 🙁

Paradoxal, în cazul meu n-a funcţionat deloc, DAR DELOC lumea imaginată de bunica pentru Elsa. Şi mă ştii doar: arată-mi o carte care vorbeşte despre un univers magic şi eu îi dau din start o steluţă. Pe care însă, cu tot regretul de pe lume, de data aceasta mi-am luat-o înapoi. Căci Backman pare să bifeze în Tărâmul-Aproape-Treaz tot catalogul de fiinţe fantastice absolut regulamentare (dragoni, troli, vrăjitoare, împăraţi şi împărătese), însă… uită să presare şi puţină magie. Acea magie care să mă farmece şi care să mă facă să aştept cu nerăbdare, cot la cot cu Elsa, poveştile bunicii.

Eu una recunosc că m-am surprins de câteva ori pe punctul, CE OROARE!, să sar paginile care se petreceau în cele 6 (ŞASE!) împărăţii fantastice şi să mă întorc mai repede în blocul cenuşiu în care locuieşte Elsa. 

ŞASE lumi imaginate sunt prea multe pentru o singură carte

Artificiul la care apelează Backman – tărâmul magic e cel care explică, de fapt, ce îi leagă pe toţi vecinii din bloc – nu e deloc o idee rea, dar, din punctul meu de vedere, este, pur si simplu, înecat de detaliile celor, repet, ŞASE! lumi imaginate. Prea multe pentru o singură carte! Tot acest univers fantastic nu are nici timp şi nici loc să se dezvolte, să crească, să trăiască, să respire. Şi atunci nu ramâne din el decât o lungă (şi obositoare) descriere 🙁 .

În al doilea rând (şi jur că AUD şuieratul bolovanilor despre care îţi spuneam când am început să citesc cartea), pe mine Elsa m-a cam scos din sărite. Prea matură pentru cei 7 (ok, 8 ani ai ei), prea obraznică, prea înfiptă, prea cu nasul pe sus, cu prea multe nazuri şi prea puţină candoare, pe mine m-a dus cu gândul mai degrabă la o adolescentă răzgâiată, care de multe ori sare calul în relaţia cu propria-i mamă, şi nu la o fetiţă atât de specială încât este neînţeleasă şi de cei mari, şi de cei mici. 

Într-o comparaţie cu Oskar Schell, de exemplu, băieţelul de 9 ani din romanul “Extrem de tare şi incredibil de aproape” al lui Jonathan Safran Foer, care pleacă şi el într-o “vânătoare de comori“ după moartea tatălui, Elsa capătă câteva accente stridente care m-au făcut să mă foiesc iritată şi, uneori, cam jenată în timp ce dădeam paginile. 

„Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” este tradusă cam… cringe?!

Din fericire, Backman îşi duce foarte ingenios povestea la capăt, intriga are suficientă consistenţă cât să te ţină lipit(ă) de carte şi de la un anumit moment încolo muream de curiozitate să ştiu ce se întâmplă în blocul acela unde fiecare vecin încruntat ascunde o poveste aventuroasă, iar fiecare uşă închisă promite un mister (sau un monstru, după caz 🙂 ) de descoperit. 

P.S. Când m-am apucat să citesc cartea, unele mesaje primite pe pagina noastră de facebook susţineau că traducerea nu e chiar ce ar trebui să fie (dacă nu mă înşel, termenul cel mai des folosit era „cringe”). Necunoscând boabă de suedeză, mă feresc să mă pronunţ, deşi mărturisesc că am avut câteva momente când mi s-a părut că frazele parcă nu se leagă. Însa, oricât de mult aş vrea să dau vina pe altcineva pentru că se pare că sunt singura persoană din univers care nu acordă cinci stele (sau, măcar, patru!) acestei cărţi, mi-e clar că în cazul meu nu traducerea a fost de vină.

Bunico, chiar să ştii că-mi pare rău!

Citatele care cred că te vor face să cumperi cartea în ciuda recenziei mele nesuferite 🙂 

„A avea o bunică e ca și cum ai avea o armată. E privilegiul suprem al oricărui nepot să știe că are întotdeauna pe cineva de partea sa, indiferent de situație. Chiar și când greșește. De fapt, mai ales atunci. O bunică e sabie și scut și e o iubire cu totul aparte. Bunica știe mai bine. Bunica înțelege mai multe. Bunica e una dintre aceia pe care să-i iei cu tine în bătălie.”

„Orice copil de șapte ani are dreptul la supereroi. Și cu asta, basta! Și cine nu-i de acord e bătut în cap de-a binelea!”

„Așa că profesorii n-au dreptate. Elsa n-are dificultăți de concentrare. Doar că se concentrează pe lucrurile care merită.”

“Nu te încurca niciodată cu cineva care are mai mult timp liber decât tine.”

“Superputerea morţii nu-i că-i face pe oameni să moară, ci că-i face pe cei rămaşi în viaţă să nu mai vrea să trăiască.”

Ce-am scris când am început să citesc „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”

Doamne, cât m-aţi mai alergat cu cartea aceasta pe pagina de facebook a blogului 🙂 !!! Cum strănutam pe facebook, cum îmi scria cineva: „Noroc/sănătate, ai citit „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”?” Cum dădeam “Buna ziua” pe acolo, cum auzeam: „Şi… îţi place cum scrie Fredrik Backman?”.

(Dar e ok, în fond şi eu atâta v-am bătut la cap cu anumite titluri de-a lungul timpului, încât era şi cazul să se întoarcă roata 🙂 !) 

De obicei, fug de cărţile ultra mega hiper laudate. În primul rând ca înghesuiala nu mi-a plăcut niciodată (şi, vorba aceea, atâta aglomeraţie ca în jurul acestui autor suedez de mult n-am mai pomenit!), prin urmare eu prefer să le citesc când lumea uită de ele. În al doilea rând, nici nu prea văd rostul să mă grăbesc cu recenzia: dacă o laud, care e noutatea?, dacă o desfiinţez, toţi fanii cărţii o să arunce cu pietre în geamurile blogului nostru. Că sunt păţită – am adunat deja suficienţi bolovani cât să-i ridicam o căsuţă Leiei, la o adică. Şi atunci, ce atâta grabă, unde arde?

Dar „Bunica…” s-a dovedit mai tare ca mine. În cele din urmă, de dragul vostru, am scos-o din raftul cărţilor necitite. Revin cu recenzia!

(Ah, sper, sper să-mi placă!)  

Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI