Editura Nemira este și va fi editura mea preferată. Relația mea cu ea a început în 1992 când am cumpărat ʺVisează androizii oi electrice?ʺ de Philip K. Dick, iar când am achiziționat cele două volume ʺDuneʺ am zis ʺNemira, I think this is the beginning of a beautiful friendshipʺ.
ʺMai există cineva care nu a auzit de Conan Barbarul?ʺ Se întreabă George Cornilă pe coperta a patra a acestei cărți… Ei bine… Nu garantez pentru nimeni în afară de mine așa că recunosc: eu am auzit de Conan. De fapt, în 1989 și în 1990, filmele cu Arnold Schaerzenegger în rolul lui Conan au fost pentru mine capodoperele cinematografiei mondiale (în apărarea mea trebuie spus că eram doar un puști care vedea pentru prima dată asemenea scene de luptă pe un obosit aparat video Orion).
Ca niciodată, o să încep recenzia spunând ce nu îmi place la această carte.
De când am terminat ʺMotelul Sun Downʺ scris de Simone St. James (recenzia AICI), m-am întrebat cum o să fie următoarea ei carte. O să-mi placă sau nu? Editura Crime Scene Press a fost foarte amabilă să mă ajute să găsesc răspunsul la întrebare prin tipărirea romanului ʺCartea cazurilor nerezolvateʺ. Beneficiind de o copertă excelentă și o prezentare perfectă pe coperta a patra, cartea a intrat imediat în atenția mea și pe lista de citit cât mai rapid… Și răspunsul este afirmativ: mi-a plăcut foarte mult!
În cariera mea de cititor de fantasy, am citit câteva romane de Joe Abercrombie. Mi-au plăcut în special cele din ʺPrima legeʺ, trilogia prin care am făcut cunoștință cu acest scriitor și a cărei recenzie o poți citi AICI. Așa că noua serie ʺVeacul nebunieiʺ – cu al ei prim volum ʺUn strop de urăʺ – nu avea cum să mă lase indiferent.
Din clipa în care am închis în anul de grație 2021 ʺA noua casăʺ, adică prima carte din seria Alex Stern, mi-am dorit să citesc… cu orice preț, ca să zic așa, continuarea.
Atunci când ʺUrzeala tronurilorʺ era Regele serialelor TV, iar cărțile pe care se baza erau în fruntea clasamentelor din întreaga lume, au început să apară fel de fel de liste cu titluri care promiteau cel puțin o acțiune la fel de palpitantă. Pe toate listele, absolut pe toate, se regăsea seria ʺTicălosul Gentilomʺ cu al ei prim volum – Minciunile lui Locke Lamora.
Când am început să citesc ʺA noua casăʺ de Leigh Bardugo (recenzia o găsiți AICI), mă așteptam să fie o carte bună. Și m-am înșelat…
Recunosc că am deschis “Corabia destinului” cu un factor de stres mărit. Amintiri neliniștitoare legate de volumul 3 al trilogiei ʺFarseer, ʺRăzbunarea asasinuluiʺ, scrisă tot de Robin Hobb, începeau să-mi dea târcoale. Nu cred că o să pot să uit vreodată dezamăgirea trăită la citirea acelei cărți, lucru care m-a și determinat să o pun pe Hobb pe lista scriitoarelor de evitat.
Când am terminat de citit ʺSă nu mă părăseștiʺ scrisă de Kazuo Ishiguro nu credeam că o să mă mai reîntâlnesc cu el vreodată. Știu că ʺSă nu mă părăseștiʺ este considerată o capodoperă, dar pentru mine cartea a fost… doar OK. Bunicică, nici atât de proastă încât să nu o citesc până la capăt, dar nici atât de bună încât să mă facă interesat și de altceva scris de respectivul scriitor japonez.
ʺCorabia nebunăʺ este una dintre cele mai bune ʺPărți a doua dintr-o trilogie din toate timpurileʺ!!! De obicei, volumul doi dintr-o trilogie se mulțumește să continue subiectul, să dezvolte cât de cât personajele și… cam atât, deoarece urmează finalul aventurii în volumul al treilea care trebuie să includă tot ce are mai bun povestea respectivă.
„Războiul macului” s-a dovedit o carte tare înșelătoare pentru mine. Am fost convins că nu o să-mi placă. Și mi-a plăcut. Am fost convins că este doar un roman young adult siropos. A fost doar la început, apoi a devenit un dark adult 100%. Am fost convins că este un roman în care personajul principal, Rin, este un fel de Hermione, din seria Harry Potter, dar care nu folosește vrăji precum Lumos sau Obliviate, ci lovituri mortale de arte marțiale. Și așa a și fost, dar numai până la un punct. După care Rin s-a desprins de toate tiparele și clișeele posibile și a devenit, cu adevărat, unică!
Primul lucru pe care l-am știut despre ʺNăpasta regilorʺ a fost coperta – mi-a plăcut, dar nu suficient cât să mă facă interesat de carte. Apoi am citit că ar fi ʺalegerea perfectă pentru fanii scriitorilor George R.R. Martin și Samantha Shannonʺ.
Tare nerăbdătoare am bătut în “Cele zece mii de uşi ale lui January”, după cum îţi spuneam când am început să citesc romanul lui Alix E. Harrow. Dar acestea mi s-au deschis… doar ca să mi se trântească fix în nas 🙂 !
Ei bine, cartea ʺUn basmʺ scrisă de Stephen King chiar este… un basm. Nu m-am așteptat la asta și cred ca nimeni, fani noi sau vechi ai lui SK, nu s-a așteptat la așa ceva.