Primul contact cu romanele SF ale celebrului Isaac Asimov l-am avut în 1993 sau 1994 prin intermediul “Fundației”. Din acel moment și până azi am fost, sunt și voi fi fanul lui Asimov. Am încercat să adun de-a lungul anilor cam tot ce s-a tipărit la noi din opera acestuia. Cărți SF, de știință, o autobiografie sau pur și simplu de curiozități… Dacă scria pe copertă Isaac Asimov era ca și cumpărată.
Îţi spun de la bun început că mă simt cam încurcată. Nu de alta, dar eu nu prea citesc (spre deloc!) cărţi de genul “cum să…”. Cum să hrăneşti pisica (mă rog, oricum n-am), cum să faci tocăniţă cu ciuperci (oricum nu mă bag, bucătăria mi se pare o încăpere plină de pericole), cum să… ai înţeles ideea! Iar când mă loveşte totuşi o astfel de dilemă existenţială, sfântul google mă salvează de fiecare dată!
Am început să citesc “Să nu mă părăsești” pregătită pentru niște grozăvii – ți-am spus că Ana a aruncat cartea cât colo când a descoperit copiii-clone, nu? Apoi, pe măsură ce am dat paginile, am priceput că (din nou) am plecat la drum cu așteptări nepotrivite. Iar la final, am înțeles de ce Ishiguro merită pe deplin premiul Nobel, câștigat anul trecut. Pentru că da, este povestea unor clone, dar abordată din cel mai surprinzător unghi, unul la care jur că 99,99% dintre noi nu s-ar gândi EVER!
Pentru mine “Star Wars: Vader Down” este cel mai bun comics legat de fenomenul Star Wars. Dintotdeauna.
Am făcut referire, atunci când m-am apucat să citesc cartea, la expresia “Pe afară-i vopsit gardul… etc. etc.” şi, ufffff, gură aurită am avut! Căci coperţile senzaţionale, la limita picturii, ale volumului “Şarpele din Essex” de Sarah Perry ascund atâtea dezamăgiri, că până şi leopardul acela atât de invocat ar fi fost de preferat.
“Așchia nu sare departe de trunchi”, zice un proverb românesc. Iar în cazul lui Joe Hill, fiul lui Stephen King, este foarte adevărat. Cu “Omul focului”, Hill e umăr la umăr lângă tatăl său în toate capitolele care transformă un roman obișnuit într-unul de succes: poveste, personaje, suspans. Deși nu mă aşteptam la prea multe de la această carte, Hill mi-a schimbat părerea legată de odraslele care calcă pe urmele părinților. Cel puțin în universul literar, restul domeniilor fiind încă supus dezbaterilor.
“Luna a explodat pe neașteptate și fără vreun motiv vizibil. Era în creștere, cu doar o zi înainte de faza plină. Era ora 05.03.12 UTC. Momentul avea să fie desemnat mai târziu drept A+0.0.0 sau, pur și simplu, Zero”. Așa începe romanul “Seveneves. Șapte Eve”. Nu cred că cineva pasionat de SF, după ce citește aceste rânduri, poate zice: “Nu mă interesează“. Eu unul nu am putut… Urmarea: este al treilea roman ce intră în categoria “The Best of 2018”.
Pe o vreme de să nu-ţi laşi nici câinele afară (pffff… neinspirată exprimare! Iar începe scandalul cu Anto, colega de blog, care mă va lua la rost că nici măcar acum nu m-am îndurat s-o bag în casă pe Leia, căţeluşa noastră… Dar coafura mea rezistă: Anto, Leia e căţel de curte, nu intră în casă la prima ploaie mai serioasă!!!)
Ori nu înțeleg eu lucruri, ori am reușit (finally!) să mă scutur de naivitate, astfel încât să nu mai înghit toate enormitățile debitate de critici – bine, nu suficient cât să nu mai cumpăr cărțile superlăudate, nu de alta, dar mai găsesc și perle rătăcite, însă destul cât să pot spune, după ce dau ultima pagină: despre ce naiba vorbiți, asta nu-i nici pe departe o capodoperă!
Înainte de toate o mărturisire: această carte are pe copertă o ilustrație foarte, foarte, dar foarte urâtă. Îmi aduce aminte de epoca de aur a editurii Nemira, atunci când aceasta a publicat pentru prima dată capodoperele “Dune” și “Fundația”.
De la primele paragrafe am ştiut că va fi jumi-juma. Îmi va jumi-plăcea, o voi juma-urî (sau invers). Şi s-a dovedit că instinctul nu m-a înşelat.
Între ceea ce am bănuit eu că voi găsi în paginile acestui roman și ceea ce am descoperit e o prăpastie. A trebuit să aștept un timp de când am terminat cartea până să mă apuc să scriu despre ea, ca să-mi dau seama… ce naiba aș putea scrie. Și, într-un final, am priceput: cred că numai din pricina uriașei diferențe de cultură nu am rezonat deloc, dar deloc cu stilul acestui scriitor, un stil care mie mi s-a părut de-a dreptul copilăresc.
Când am auzit că “Luna nouă” a lui Ian McDonald este un amestec de “Nașul”, “Cântec de gheață și foc” și “Jocul lui Ender”, am zis “Neee… Ce amestecătură… Mai lipsește ceva din “Dune”, “Codul lui Da Vinci” și “Harry Potter” și avem cam di toate pentru toți. Nimic bun nu poate rezulta din ceva ce vrea să fie tot ce este sau a fost popular pe piața de carte”.
Pe bună dreptate te poţi declara dezamăgit(ă)! Păi, cât timp a trecut de când am anunţat că m-apuc de ultimul roman semnat Dan Brown?! Dar, după ce am făcut rost de un exemplar fără probleme de tipar (dacă nu înţelegi la ce mă refer, vezi AICI), a mai durat ceva până să-l redeschid, că prea era proaspătă în mintea mea lupta de-a dreptul titanică pe care am dus-o cu textul. Şi uite aşa s-au intercalat alte cărţi şi alte “recenzii”, “Origini” rămânând de căruţă.
N-o să fac a doua recenzie la “Opera sfâșietoare a unui geniu năucitor”, că doar n-o să ne canibalizăm aici, pe blog 😊, dar, cu voia Anei, vin cu niște precizări/completări, pentru că mi-am dat seama de un lucru: cartea asta “lucrează” atât de mult cu sentimentele tale, cu trăirile tale, cu experiența ta de viață, se hrănește atât de mult din tine, încât concluziile trase la final chiar pot diferi de la om la om. Nu cred că am mai dat peste o carte care să poată fi simțită /percepută atât de diferit de fiecare cititor.