Am făcut referire, atunci când m-am apucat să citesc cartea, la expresia “Pe afară-i vopsit gardul… etc. etc.” şi, ufffff, gură aurită am avut! Căci coperţile senzaţionale, la limita picturii, ale volumului “Şarpele din Essex” de Sarah Perry ascund atâtea dezamăgiri, că până şi leopardul acela atât de invocat ar fi fost de preferat.
“Așchia nu sare departe de trunchi”, zice un proverb românesc. Iar în cazul lui Joe Hill, fiul lui Stephen King, este foarte adevărat. Cu “Omul focului”, Hill e umăr la umăr lângă tatăl său în toate capitolele care transformă un roman obișnuit într-unul de succes: poveste, personaje, suspans. Deși nu mă aşteptam la prea multe de la această carte, Hill mi-a schimbat părerea legată de odraslele care calcă pe urmele părinților. Cel puțin în universul literar, restul domeniilor fiind încă supus dezbaterilor.
“Luna a explodat pe neașteptate și fără vreun motiv vizibil. Era în creștere, cu doar o zi înainte de faza plină. Era ora 05.03.12 UTC. Momentul avea să fie desemnat mai târziu drept A+0.0.0 sau, pur și simplu, Zero”. Așa începe romanul “Seveneves. Șapte Eve”. Nu cred că cineva pasionat de SF, după ce citește aceste rânduri, poate zice: “Nu mă interesează“. Eu unul nu am putut… Urmarea: este al treilea roman ce intră în categoria “The Best of 2018”.
Înainte să începem să discutăm despre carte, ţin să te anunţ oficial că scriu această “recenzie”… de sub masă. Acolo unde m-a băgat Francoise Sagan de ruşine. Să ai 17-18 ani şi să scrii AŞA… pffff… mi se pare de domeniul magiei!
Când am început să citesc cartea lui Bogdan Teodorescu, am simţit frustrare.
Când mă fac mare, vreau să scriu ca Etgar Keret.
Când am văzut că editura Paladin scoate “Lumea inelară”, am zis: “Bravo! Cineva nu a uitat SF-urile clasice! ”. Însă când, din cauza nostalgiei, m-am uitat pe netul românesc să citesc o recenzie la acest roman, nu am găsit decât niște vechituri din 1900 toamna și, lucrul cel mai important, foarte puține din ele – laudative. Eu îmi aduceam aminte de un super roman, cu o lume gigantică, cu personaje interesante și o poveste palpitantă. Și recenziile găsite îmi vorbeau despre sex și condiția precară a femeii din roman. Acest lucru m-a contrariat suficient de mult încât să scot, de pe raftul dedicat romanelor premiate cu Hugo și Nebula, ediția aflată în proprietate personală și apărută în 1997 la editura Teora și să încep lectura.
Crăciunul e pentru mine cel mai bun prilej să nu mă iau în serios. Nici nu vreau să aud de îndatoriri oficiale, de responsabilităţi la locul de muncă, de vizite de curtoazie sau de zâmbete de politeţe! Mi-au ieşit toate pe nas timp de un an întreg. De Crăciun nu fac altceva decât să mă joc, să mă hlizesc, să mănânc cozonac (vai… cântarului!), să despachetez cadouri… şi toate acestea, de preferat, fără să ies din pijamaua cu Betty Boop.
“Te provoc să-mi citeşti cartea”, îmi spune în treacăt Chris Simion-Mercurian, iar eu o privesc puţin surprinsă pe regizoarea care are acelaşi aer de copiliţă, pusă pe şotii, pe care mi-l amintesc de la prima noastră întâlnire, cu mai mulţi ani în urmă.
De când am început să citesc SF, am dobândit o slăbiciune pentru romanele apocaliptice și postapocaliptice. M-a interesat tot ce e legat de sfârșitul omenirii, indiferent că era vorba de o catastrofă ecologică, un act criminal sau o invazie extraterestră. Cu timpul am ajuns să cred că am făcut cunoștință cu toate motivele care pot duce la un End Game pentru omenire. “Orașul” lui Clifford D. Simack mi-a dovedit că m-am înșelat: în viziunea lui omenirea dispare din cauza izolării și singurătății.
N-am văzut niciuna dintre catralioanele de ecranizări ale nuvelei lui Charles Dickens, “Colind de Crăciun”.
“Generalul armatei moarte” de Ismail Kadare nu e o carte “drăguţă”. Deloc. Niciun pic. N-o iei cu tine în vacanţă. N-o răsfoieşti la umbra palmierilor. N-o citeşti seara, înainte de culcare, ca să adormi mai repede şi să-ţi fie somnul lin…
Dragă Cami,
Cu acest apelativ de alint spulber azi unul dintre marile secrete pe care l-am ţinut bine ferecat faţă de cititorii şi cititoarele acestui blog: eu şi Camelia Cavadia ne cunoaştem de pe vremea când ei nici prin gând nu-i trecea că va ajunge un fenomen literar, iar eu şi ideea de blog eram mai paralele decât paralelele lui Euclid.
Într-o dimineaţă, Neil Gaiman s-a trezit fără niciun chef să scrie. Şi nu poţi să nu-l înţelegi, dacă ai ţinut vreodată în mână cărămida aceea de “Zei americani”! Omul merită din când în când o pauză… Dar pentru că promisese editurii un nou titlu, şi-a sunat cel mai bun prieten, pe Chris Riddell, şi i-a propus următoarea afacere: “Tu faci vreun catralion de desene, cam aşa, eu scriu 10 pagini şi gata romanul grafic!”.
La scurt timp după ce am început să citesc tetralogia Elenei Ferrante, o lectură cu care m-am pricopsit din vina Anei (sau datorită? Hm, nu, rămân la prima variantă), am descoperit, cu totul întâmplător, în pauza de țigară… a altora, că romanul e atât de la modă, încât unele colege își împrumută volumele și se presează reciproc să le termine, ca să le poată comenta.