„Familia Thibault” de Roger Martin du Gard: Recenzia unui Nobel uitat. Câte stele i-am dat?

Titlu: Familia Thibault
Autor: Roger Martin du Gard
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor

Vreau banii inapoi!

Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă

Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)

Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea

TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)

Editura: Editura pentru Literatură Universală
Anul apariției: 1962
Traducere: Al. Dimitriu-Păușești & V. Rusu-Șirianu

Verdictul meu: I-am acordat romanului „Familia Thibault” 4 stele din 5 dintr-un motiv foarte precis: deși este un tur de forță literar care i-a adus autorului Nobelul, am simțit nevoia să-l pedepsesc pe Roger Martin du Gard pentru detașarea sa aproape clinică față de personaje. În rândurile de mai jos, analizez de ce această moștenire din bibliotecile de odinioară mi se pare totuși și azi o lectură esențială.

Cărțile uitate din bibliotecile de odinioară. Cărțile moștenite din generație în generație. Cărți care nu au mai fost reeditate niciodată. Cărțile tatălui meu…

Cine să le mai citească? Cine să mai scrie despre ele?

Ei bine, eu.

După cum poate știi deja, actele de dreptate literară aproape că au devenit o misiune pe blogul anaarecarti.ro. Iar din momentul în care am scos din bibliotecă Familia Thibault de Roger Martin du Gard, am știut că, dincolo de ambiția mea de a duce la capăt cele 3 volume, niciodată terminate în adolescență, se mai află ceva. Dorința de a nu lăsa anumite cărți să cadă în uitare.

Cine știe, poate că văzând recenzia mea, vei tresări și-ți vei aminti că ai zărit acest titlu în biblioteca ta. Pe care l-ai ocolit însă pentru că nimeni nu ți-a vorbit de el. Pentru că atâtea alte cărți, foarte la modă, cu coperte strălucitoare, îndelung mediatizate, ți-au luat ochii și ți-au ocupat timpul.

Roger Martin du Gard și Nobelul din 1937: O excepție a Academiei Suedeze

Dar dacă totuși vei scoate acest roman îngălbenit de pe raft, atunci trebuie să știi că ții în mâini titlul care i-a adus lui Roger Martin du Gard Nobelul în 1937. Deși de obicei premiul se acordă pentru întreaga operă, Academia Suedeză a fost atât de impresionată de creația autorului francez, încât o menționează expres în justificarea care însoțește tot timpul desemnarea câștigătorului.

…pentru vigoarea artistică și adevărul cu care a înfățișat atât conflictele umane, cât și anumite aspecte fundamentale ale vieții contemporane, în ciclul romanesc Les Thibault.

Din motivația juriului Nobel

Romanul spune povestea unei familii burgheze din Franța, pe fundalul transformărilor sociale care au avut loc în întreaga Europă la începutul secolului trecut, culminând cu Primul Război Mondial.

Însă și pe vremea în care eram o adolescentă care visa cai verzi pe pereți, și azi, când am recitit romanul cu ochi de femeie în toată firea (deși caii aceia verzi continuă să-mi împodobească pereții albi din casă), istoria cu tot tumultul ei m-a lăsat mai degrabă indiferentă, cu ușoare accente de plictiseală. În schimb, cei doi frați, Antoine și Jacques Thibault, aflați în centrul romanului, mi-au stârnit tot timpul imaginația și mi-au învolburat sentimentele, care s-au împărțit echitabil. În adolescență, mă enerva primul și eram îndrăgostită de al doilea. Azi, situația stă fix invers.

Antoine și Jacques Thibault: Doi frați, două destine și o dilemă personală

Situația nu mă miră, pentru că nici că puteau exista două firi mai opuse. Antoine, fratele mai mare, este cel care reușește să păstreze echilibrul în această familie, sfâșiată de conflictul dintre tumultuosul Jacques și conservatorul lor tată, Oscar. Dedicat studiului și științei, medic talentat și ambițios, Antoine urcă pe scara socială, perfect împăcat cu originile lui burgheze. O relație plină de pasiune cu senzuala Rachel, care dispare din viața lui la fel de misterios cum a apărut, ne lasă să-l întrezărim pe acel Antoine plin de imprevizibil care va cunoaște o profundă criză de conștiință provocată de Primul Război Mondial.

Finalul lui Antoine reprezintă pentru mine unele dintre cele mai tulburătoare pagini pe care le-am ținut în mâini în ultimii ani. Și sunt absolut sigură că acolo, printre membrii Academiei Suedeze care au decis să-i acorde lui du Gard Nobelul, au fost destui care l-au citit ca mine: cu ochii în lacrimi, cu batista la îndemână și cu un sentiment profund de revoltă. Pentru că acest personaj, care este în opinia mea adevăratul motor al romanului, cel care l-a ajutat pe du Gard să scrie 2000 de pagini (!!!), are parte de un final chinuitor, aproape insuportabil de citit.

Jacques, în schimb, este rebelul prin definiție. De la vârsta preadolescenței, când intră într-un conflict teribil cu autoritarul lor tată, până la maturitate, când devine un activist convins, opunându-se mobilizării generale în plin război mondial, Jacques este subiectul celor mai tensionate și explozive momente ale romanului. Cu o astfel de scenă începe romanul: fuga lui de acasă, îndrăzneală pentru care tatăl îl va pedepsi internându-l într-o oroare de școală de corecție. Și tot cu o astfel de scenă se și încheie – zborul damnat cu avionul deasupra liniilor frontului. Ce adolescentă i-ar putea rezista unui astfel de personaj?!!!

De ce am confiscat acestui roman de 2000 de pagini o steluță

Însă sacrificiul final al lui Jacques, în același timp spectaculos și inutil, a fost cel care m-a determinat să scad o steluță acestui roman. Îmi pare rău, dar e singura mea modalitate de a-l pedepsi pe du Gard, care se apropie de personajele sale nu cu empatie, nu cu dragoste, nu cu înțelegere… ci mai degrabă cu răceala unui om de știință care observă, studiază și analizează felul în care individul se dovedește neputincios în fața tăvălugului istoriei.

Prin urmare, voi spune clar că nu interminabilele pagini din volumul al doilea (o adevărată probă de rezistență!), care conțin subiecte de politică europeană, analize profunde ale claselor sociale, dar și disertații religioase și care riscă să te plictisească fantastic dacă nu ești pasionat(ă) de aceste teme, m-au determinat să evaluez romanul la 4 steluțe. Nu! Lor le înțeleg perfect rolul într-o operă de asemenea amploare și ambiție. Ceea ce nu pot spune despre tonul aproape clinic cu care du Gard își tratează personajele…

Agonia lui Oscar Thibault: Sute de pagini chinuitoare

Cea de-a treia figură puternică a romanului este Oscar Thibault, tatăl rigid, autoritar și conservator, exponent al unei clase sociale obsedate de aparențe și cu o moralitate religioasă strictă. Absolut convins că numai printr-o disciplină de fier își va salva fiii de „păcat”, nu realizează că tocmai păcatul lui, această nevoie de control absolut, va fi cel care va duce, de fapt, la dezintegrarea familiei. Însă deși recunosc că l-am detestat profund și total – și la prima, și la a doua lectură, și la… oricâte lecturi vor mai fi în toate viețile mele viitoare! –, finalul lui, o agonie care se întinde LA PROPRIU pe sute de pagini, mi-a strâns inima de milă.

Pentru că… și o voi spune apăsat și subliniat:

Dacă toți criticii cu patalama îl aplaudă pe Roger Martin du Gard pentru felul în care redă VIAȚA politică și socială din Europa, eu îl voi lăuda pentru felul în care redă MOARTEA teribilă și chinuitoare a personajelor sale.

Desigur, cu toată tristețea, supărarea și furia din dotare, dar îl voi lăuda…

Ce rol au femeile în acest roman?

În acest roman atât de masculin, femeile reprezintă momentele de liniște, de odihnă, de lumină și de revelație. Cu seninătatea și blândețea ei, doamna de Fontanin oferă contrastul perfect pentru rigiditatea lui Oscar Thibault, fiind cea la care vor căuta alinare și sprijin ambii băieți Thibault. Jenny de Fontanin este insula de iubire pură a lui Jacques, singurul loc unde își poate permite să fie, pur și simplu, el însuși. În ceea ce o privește pe senzuala Rachel, pe care am apucat s-o pomenesc deja pentru că e personajul meu feminin preferat din toată cartea, ea ne promite (și se ține de cuvânt!) un Antoine cu totul diferit de burghezul riguros pe care am apucat să-l cunoaștem până atunci.

Iar pentru această împărțire, să zicem clasică, a rolurilor bărbat-femeie, mai că mi-a venit să-i dau înapoi steluța confiscată lui du Gard. Dar nu!, m-am ținut tare.

Cartea pe care o scrie Jacques în interiorul cărții scrise de du Gard

Un alt moment în care inflexibilitatea mea s-a cam zdruncinat a fost cartea pe care o scrie Jacques în interiorul cărții scrise de du Gard. Lasă că este ABSOLUT SUPERBĂ, de mă apucasem să subliniez frază după frază până mi-am dat seama că subliniam pagină după pagină :). Dar… cele două cărți sunt ATÂT DE DIFERITE (experiment literar la care atâția și atâția scriitori au eșuat lamentabil) încât aproape că-ți vine să te gândești că du Gard a plătit pe altcineva s-o scrie. (Că doar își permitea, având în vedere cât de bogat era, după cum normal că l-am verificat :))

Însă eu nu vreau să gândesc cu păcat, așa că aplaud din nou talentul acestui francez. Dar steluța tot nu i-o dau.

Acestea fiind zise, mă grăbesc să închei doar pentru că mă gândesc că dacă du Gard a scris un roman de 2000 de pagini, asta nu înseamnă că și recenzia mea trebuie să aibă tot pe atât.

Însă nu înainte de a-ți dezvălui un detaliu care nu ține de analize literare, de critici obiective sau subiective, de premii Nobel și personaje preferate, ci de magia vieții de cititoare.

Magia paginilor lipsă: Secretul din biblioteca tatălui meu

Undeva pe la mijlocul volumului al doilea, dintr-o eroare tipografică, lipsesc câteva pagini. Desigur, la prima citire, ca o adolescentă romanțioasă ce eram, acele pagini lipsă mi-au stârnit fantastic imaginația. Am fost absolut sigură că în ele se ascunsese ceva cu totul prețios… poate un mesaj special al autorului pentru mine… sau poate o scrisoare a lui Jacques care mi-era adresată… cine știe? Iar azi, la atâția ani distanță, nu doar că mi-am amintit emoționată de acea fantezie plină de inocență, dar convingerea mea nu s-a zdruncinat niciun pic.

De așa magie sunt capabile numai cărțile uitate din bibliotecile de odinioară.

📚 Familia Thibault: Fișă de Lectură