Autor: Daniel Kehlmann
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Humanitas
Anul apariției: 2007
Traducere: Corina Bernic
Verdict: 5 stele. O biografie ficționalizată cu un succes uriaș, inclusă în volumul 1001 de cărți de citit într-o viață. Măsurarea lumii de Daniel Kehlmann demonstrează cum se poate scrie despre știință folosind un umor tare deștept.
- Tema centrală: Destinele paralele și excentrice a doi titani din secolele XVIII-XIX: exploratorul Alexander von Humboldt și matematicianul Carl Friedrich Gauss.
- Argumente Pro: Umor de calitate, ritm extrem de alert, o dinamică savuroasă între personaje + momentul superb în care acestea își trag de urechi autorul.
- Argumente Contra: Absolut niciunul; romanul mi-a plăcut de la prima până la ultima pagină.
Când eu tot spun pe aici că, de fapt, cărțile ne aleg pe noi și nu invers…
La Măsurarea lumii am ajuns absolut din întâmplare. Aflată în căutarea altui roman în această adevărată cărămidă intitulată “1001 de cărți de citit într-o viață”, privirea mi-a căzut pe pagina dedicată lui Daniel Kehlmann. Și n-aș putea să spun ce anume a strălucit în prezentarea care însoțea acest titlu mai degrabă arid, cert este că lista mea de lecturi a fost iar! dată peste cap.
Însă, în timp ce mă îndrept spre canapea cu cartea în brațe, nu-ți ascund că sunt extrem de nedumerită de alegerea mea. Pentru că Măsurarea lumii urmărește viețile a doi titani ai științei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea: naturalistul Alexander von Humboldt și matematicianul Carl Friedrich Gauss. Adică două domenii cu care, să mă scuzi, dar eu sunt cam baba și mitraliera.
Și totuși… Romanul lui Daniel Kehlmann a devenit unul dintre cele mai mari succese de critică și de public din literatura germană contemporană, iar eu aveam să descopăr curând de ce.
Cum m-a făcut să râd o carte despre matematică
După cum cred că ți-ai dat seama dacă ne urmărești de ceva vreme, eu sunt o fire veselă, “chiar amuzantă” după cum m-au asigurat Defne și Sebastian, nepoții mei de 6 ani. Cu toate acestea, râd foarte rar când mi se spun bancuri (s-au ținut chiar și concursuri în această privință :))) ) și aproape deloc când citesc cărți despre care alții jură că sunt pline de umor. Motiv pentru care, de altfel, nu am fost în stare să întocmesc o lista cât de mică pentru un articol pe blog. Deși m-am străduit.
Însă Măsurarea lumii a schimbat această situație. Lasă că m-a făcut să râd în hohote de câteva ori, dar de la prima până la ultima pagină această biografie ficționalizată este plină de o ironie și un umor negru la care eu am percutat imediat.
Și aceasta mai ales datorită celor doi oameni de știință cu firi complet diferite pe care romanul îi urmărește în timp ce încearcă, fiecare în felul său, să decodeze misterele universului.
Două genii excentrice se întrec în… Măsurarea lumii
Alexander von Humboldt este exploratorul, omul de acțiune, care călătorește în cele mai îndepărtate și periculoase zone de pe planetă. El traversează jungla, escaladează vulcani și gustă otravă, atent să măsoare lumea cu instrumentele sale și complet orb la emoțiile celor din jurul său.
În acest timp, Carl Friedrich Gauss este teoreticianul, „prințul matematicienilor”. Un geniu sedentar și mizantrop care își blestemă epoca pentru că mintea lui este prea rapidă pentru tehnologia vremii și care urlă la copiii săi pentru că nu sunt la fel de inteligenți ca el. El consideră că nu este nevoie să plece din orașul natal pentru a înțelege universul, deoarece spațiul poate fi măsurat mult mai bine prin puterea minții și a calculelor abstracte.
Cei doi sunt atât de obsedați de studiile lor încât, în noaptea nunții, Gauss fuge din patul conjugal pentru a nota o formulă matematică, disperat să n-o uite, iar Humboldt este complet indiferent la pericolele junglei care-l înconjoară, preocupat doar să-și continue măsurătorile obsesive.
Bine, nu că Humboldt ar avea o părere mai bună despre căsătorie, să ne înțelegem:
Werner și-a umflat obrajii pufăind, a afișat o mină conspirativă și l-a întrebat dacă are vreo iubită.
Așa ceva mai mult te încurcă, a spus Humboldt. Te căsătorești doar atunci când nu ai nimic important de făcut în viață.
Daniel Kehlmann, “Măsurarea lumii”
De dragul științei, Humboldt devine un cobai uman
Iar la scena de-a dreptul delirantă în care Humboldt experimentează pe propria-i piele galvanismul, transformându-se la propriu într-un cobai uman, nu am știut dacă să leșin de râs sau din cauza descrierii care implica răni (practic, spatele lui e numai carne vie), broaște moarte puse pe ele și… curent electric. Care trece și prin broaște, și prin răni. Desigur, în timp ce valetul care-l ajută își vomită ficații și nici eu nu mă simt prea bine, Humboldt își notează cu o mână tremurândă, dar cu o conștiinciozitate încăpățânată, rezultatele experimentului.
După cum vezi, nici pentru Gauss, nici pentru Humboldt, nu există limite când vine vorba de știință. Și cu cât drumul se dovedește mai greu, mai complicat, mai înspăimântător, cu atât ei se arată mai încăpățânați să-l străbată.
Atunci când te sperie câte un lucru, o bună idee este să-l măsori.
Daniel Kehlmann, “Măsurarea lumii”
Pentru „o profană” ca mine în ale matematicii și în ale naturalismului, acest titlu a fost o surpriză colosală. Nu știu cu câtă fidelitate a redat Kehlmann portretele celor doi titani, însă mie mi s-a părut de-a dreptul cuceritor cum și-a scuturat cartea de orice scrobeală academică și m-a introdus în viața a două genii excentrice, inadaptate social, care se mișcă nonșalante în lumea ideilor înalte și se împiedică neajutorate în detaliile de zi cu zi.
Confruntarea de la Berlin: Întâlnirea dintre Humboldt și Gauss
Punctul culminant al cărții are loc în anul 1828, la Berlin, când cei doi savanți se întâlnesc, în sfârșit. Amândoi aflați la vârsta senectuții, au astfel ocazia să-și confrunte perspectivele atât de diferite asupra științei, într-un dialog care sintetizează întreaga filosofie a romanului:
Ah, a șoptit Humboldt, atunci ce este știința asta?
Gauss a tras din pipă. Un bărbat la o masă de scris. O foaie de hârtie în fața lui, un telescop la fereastră și un cer senin. Totul e ca acest bărbat să nu renunțe înainte de a fi înțeles totul. Cam asta e știința.
Dar dacă acest bărbat călătorește mult?
Gauss a ridicat din umeri. Ceea ce se ascunde în depărtări exotice, prin văgăuni, în inima vulcanilor sau în mine este doar hazard irelevant. În felul ăsta nu obții o imagine mai clară despre lume.
Daniel Kehlmann, “Măsurarea lumii”
Metaficțiune pură: Când Gauss și Humboldt își judecă propriul autor
Pe lângă dinamica savuroasă dintre personaje, Măsurarea lumii mai ascunde o nestemată pentru care aproape că l-am aplaudat pe Kehlmann.
Într-o mostră de metaficțiune efectiv de manual, cei doi savanți își trag de urechi… propriul autor :))) . Ajunși la bătrânețe, obosiți și destul de sictiriți unul de celălalt, încep să discute despre cum vor fi ținuți minte de posteritate și despre cărțile care se vor scrie despre ei, bombănind mai ales împotriva stilului narativ. Ei deplâng faptul că un scriitor leneș din viitor le va refuza dreptul la dialogul direct, trecându-le toate replicile prin filtrul rigid al vorbirii indirecte – adică exact ce face Kehlmann :))).
Bătrânii savanți cad de acord și că viitorii biografi vor inventa lucruri de dragul spectacolului literar. Humboldt se teme că aventurile lui din junglă vor fi transformate într-un fel de circ, iar el va fi pictat ca un personaj inflexibil și ridicol care măsoară tot ce mișcă. Gauss este convins că un scriitor nu va fi niciodată capabil să înțeleagă sau să redea corect profunzimea matematicii sale, așa că se va concentra pe ciudățeniile lui, pe certurile cu copiii sau pe momentele în care a fost din cale-afară de morocănos.
Se face Kehlmann vinovat de toate aceste păcate? ABSOLUT!
Am adorat, cu gura până la urechi, fiecare virgulă a acestei scene? EVIDENT!
Apusul unei lumi
Însă romanul lui Kehlmann nu vorbește doar despre viața celor două genii, ci și despre apusul unei lumi. De data aceasta, într-o notă de profundă melancolie, atât de contrastantă cu tonul general, plin de umor, al cărții. Căci, pe măsură ce povestea înaintează, optimismul științific al Iluminismului începe să se risipească, fiind înlocuit de birocrația prusacă rigidă, de jandarmi, de control politic și de naționalism. Știința nu mai este o activitate romantică, ci devine o unealtă a statului.
Iar în această lume nouă, cei doi titani sunt, de fapt, doi bătrâni bolnavi, izolați și anacronici. Și nici măcar atât de diferiți cum credeau ei.
În poate cel mai frumos paragraf al romanului, Humboldt, care a colindat și a măsurat lumea, se gândește la Gauss, care în toți acești zeci de ani nu s-a mișcat din turnul lui, observând corpuri cerești prin telescop și traducându-le în formule matematice, și are o revelație care le împletește destinele:
…n-a mai fost în stare să spună care dintre ei doi a rămas acasă și care a colindat lumea.
Daniel Kehlmann, “Măsurarea lumii”
SUPERB!
În ceea ce mă privește, nu-mi rămâne decât să le mulțumesc lui Gauss si lui Humboldt pentru că, deși au măsurat lumea aceasta pe toate părțile, și pe lung, și pe lat, și în înălțime, și în adâncime, au lăsat destul mister și pentru noi.
P.S. După cum se vede, eu dețin cartea într-o ediție mai veche. Dar, dacă te tentează să-i dai o șansă, să știi că a apărut mai recent și la Editura Trei.
