Editura Nemira este și va fi editura mea preferată. Relația mea cu ea a început în 1992 când am cumpărat ʺVisează androizii oi electrice?ʺ de Philip K. Dick, iar când am achiziționat cele două volume ʺDuneʺ am zis ʺNemira, I think this is the beginning of a beautiful friendshipʺ.
Când am terminat de citit ʺCopiii distrugeriiʺ, am realizat că mai mult ca sigur o să recomand această carte în primul și în primul rând datorită personajului negativ. Entitatea respectivă a intrat direct în ʺTop 3: Cele mai terifiante personaje din toate timpurileʺ după extraterestrul cu acid în loc de sânge din seria ʺAlienʺ și Eugene Victor Tooms din serialul ʺDosarele Xʺ.
Am citit pentru prima dată Orașul și stelele la începutul anilor ’90. Era o ediție de buzunar (adică chiar încăpea în buzunarul de la spate al blugilor!) scoasă de editura Multistar. O carte tare mititică, dar care conținea o aventură grandioasă. Părere pe care mi-am menținut-o de fiecare dată când am citit-o, aproape în fiecare an.
Cred că Marea liniștii de Emily St John Mandel este cel mai melancolic, liniștit, calm și, în același timp, frumos roman SF citit de mine în ultimul timp. Un roman în care singurătatea călătorului în timp se împletește cu durerea aceluiași călător de a ști cum și când vor muri persoanele pe care le întâlnește, la care se adaugă morbiditatea COVID-ului, viața deloc roz din coloniile de pe Lună și posibilitatea ca întreaga existență umană să fie, de fapt, o mare simulare electronică.
Când afară este iarnă, dar fără pic de zăpadă ce poți să citești mai bine? O carte cu foarte multă zăpadă, care să te facă să retrăiești iernile de altădată. Așa am ajuns să citesc ʺPradaʺ (recenzia, aici) și apoi am trecut la ʺBaza Zeroʺ, scrisă de Michelle Min Sterling.
Înainte de “Jocurile foamei”, de “Divergent”, de “Al 5-lea val” și de alte romane în care eroine adolescente înfruntă armate de bărbați neputincioși în fața istețimii și curajului acestora, înainte de existența termenului Young Adult, a existat o carte mititică (cel puțin așa este ediția românească) intitulată “Ritual de trecere” de Alexei Panshin.
Am făcut cunoștință cu “Marte roșu” în 1993 când am citit-o prima dată. Apoi, în 2013, am decis să investesc într-o ediție mai nouă, deoarece la cea anterioară literele începuseră să se șteargă. Am profitat de situație şi am recitit-o.
Da, știu! Vin și eu mândru nevoie mare acum, după aproape șase ani de la apariția romanului „Povestea slujitoarei” în limba română, și îi scriu o recenzie. Dar cartea aceasta m-a scos dintr-o pauză de lectură destul de lungă. Este drept că la această pauză au contribuit serialele ʺDosarele Xʺ, ʺSpitalul de urgențăʺ și ʺStar Trekʺ- deci nu regret nimic 😊. Aşa că măcar pentru acest lucru să o recomand. Deoarece chiar este o carte de recomandat.
Când am terminat trilogia “Wayward Pines”, am dorit să citesc tot ce a scris Blake Crouch. Numai că pe măsură ce a trecut timpul, autorul a intrat în umbra altor scriitori consacrați și a romanelor acestora. Însă descoperirea titlului „Materia întunecată” pe raftul cu “Romane de 10 ron” dintr-un chioșc din mall l-a readus în linia întâi a “Cărților pe care trebuie să le citesc imediat”. Și așa am făcut…
Ai citit vreodată primul capitol al unei cărți și să simți cu toată ființa ta că ai în față o carte foarte bună? Ai citit vreodată primul capitol al vreunei cărți și să te inunde o stare de bună dispoziție și satisfacție? Ei bine, așa m-am simțit când am terminat primul capitol din “Prăbușirea imperiului”, în care e vorba de o revoltă la bordul unei nave spațiale. O revoltă cu un final complet, dar complet neașteptat.
De când am început să citesc SF, am o slăbiciune pentru cărțile pe coperta cărora se afla o navă spațială. Cum vedeam una, cum o cumpăram. Pe măsură ce a trecut timpul, acest călcâi al lui Achile al meu nu a dispărut, ci a continuat să facă victime printre bancnotele din portofel. Așa că atunci când am văzut pentru prima oară coperta cărții „Copiii timpului” de Adrian Tchaikovsky, a trebuit să o cumpăr.
Înainte de a trece la recenzia propriu-zisă, trebuie să vă spun un secret. Titlul “Toate sistemele în alertă” nu se referă la un roman, ci la o nuvelă, iar volumul “Toate sistemele în alertă” conține nu o nuvelă, ci două. În mod ciudat, nici unul dintre aceste două lucruri nu este menționat pe undeva, nici pe oribila copertă, nici în interiorul volumului. De ce?
Am așteptat cu foarte mare interes apariția noului roman al lui Andy Weir, “Proiectul Hail Mary”. Romanele sale anterioare, “Marțianul” (recenzia, aici) și „Artemis” (recenzia, aici), mi-au plăcut foarte mult și eram curios dacă va reuși să-și păstreze stilul unic de a scrie.
În recenzia de la „Artemis” am spus că în afară de aceasta mai există o carte pe care am așteptat-o cu nerăbdare halind pe nerăsuflate tot ce citeam despre ea pe internet și crezând cu fiecare celulă de cititor SF în hypeul care se clădea în jurul ei. Acea carte este „Orașul de la miezul nopții”. Numai că acum hypeul s-a dezumflat rapid și de la cel mai mare și mai așteptat roman a ajuns la cel mai mic și mai neterminat roman citit de mine vreodată.
„Artemis” este una din cele două cărți apărute anul trecut de la care aveam așteptări uriașe. A doua carte a lui Andy Weir, autorul excelentului „Marțianul”, a dat naștere pe internet la un superhype care inițial m-a lăsat indiferent, apoi m-a intrigat, cucerit și, în final, hyperuit și pe mine de am ajuns să o aștept de parcă era vorba de un roman secret și uitat al lui Asimov. Însă, de data aceasta hypeul a avut dreptate: este o super carte, ce merită citită și apoi, peste un timp, recitită.