Înainte de “Jocurile foamei”, de “Divergent”, de “Al 5-lea val” și de alte romane în care eroine adolescente înfruntă armate de bărbați neputincioși în fața istețimii și curajului acestora, înainte de existența termenului Young Adult, a existat o carte mititică (cel puțin așa este ediția românească) intitulată “Ritual de trecere” de Alexei Panshin.
Am făcut cunoștință cu “Marte roșu” în 1993 când am citit-o prima dată. Apoi, în 2013, am decis să investesc într-o ediție mai nouă, deoarece la cea anterioară literele începuseră să se șteargă. Am profitat de situație şi am recitit-o.
Da, știu! Vin și eu mândru nevoie mare acum, după aproape șase ani de la apariția romanului „Povestea slujitoarei” în limba română, și îi scriu o recenzie. Dar cartea aceasta m-a scos dintr-o pauză de lectură destul de lungă. Este drept că la această pauză au contribuit serialele ʺDosarele Xʺ, ʺSpitalul de urgențăʺ și ʺStar Trekʺ- deci nu regret nimic 😊. Aşa că măcar pentru acest lucru să o recomand. Deoarece chiar este o carte de recomandat.
Când am terminat trilogia “Wayward Pines”, am dorit să citesc tot ce a scris Blake Crouch. Numai că pe măsură ce a trecut timpul, autorul a intrat în umbra altor scriitori consacrați și a romanelor acestora. Însă descoperirea titlului „Materia întunecată” pe raftul cu “Romane de 10 ron” dintr-un chioșc din mall l-a readus în linia întâi a “Cărților pe care trebuie să le citesc imediat”. Și așa am făcut…
Ai citit vreodată primul capitol al unei cărți și să simți cu toată ființa ta că ai în față o carte foarte bună? Ai citit vreodată primul capitol al vreunei cărți și să te inunde o stare de bună dispoziție și satisfacție? Ei bine, așa m-am simțit când am terminat primul capitol din “Prăbușirea imperiului”, în care e vorba de o revoltă la bordul unei nave spațiale. O revoltă cu un final complet, dar complet neașteptat.
De când am început să citesc SF, am o slăbiciune pentru cărțile pe coperta cărora se afla o navă spațială. Cum vedeam una, cum o cumpăram. Pe măsură ce a trecut timpul, acest călcâi al lui Achile al meu nu a dispărut, ci a continuat să facă victime printre bancnotele din portofel. Așa că atunci când am văzut pentru prima oară coperta cărții „Copiii timpului” de Adrian Tchaikovsky, a trebuit să o cumpăr.
Înainte de a trece la recenzia propriu-zisă, trebuie să vă spun un secret. Titlul “Toate sistemele în alertă” nu se referă la un roman, ci la o nuvelă, iar volumul “Toate sistemele în alertă” conține nu o nuvelă, ci două. În mod ciudat, nici unul dintre aceste două lucruri nu este menționat pe undeva, nici pe oribila copertă, nici în interiorul volumului. De ce?
Am așteptat cu foarte mare interes apariția noului roman al lui Andy Weir, “Proiectul Hail Mary”. Romanele sale anterioare, “Marțianul” (recenzia, aici) și “Artemis” (recenzia, aici), mi-au plăcut foarte mult și eram curios dacă va reuși să-și păstreze stilul unic de a scrie.
În recenzia de la “Artemis” am spus că în afară de aceasta mai există o carte pe care am așteptat-o cu nerăbdare halind pe nerăsuflate tot ce citeam despre ea pe internet și crezând cu fiecare celulă de cititor SF în hypeul care se clădea în jurul ei. Acea carte este “Orașul de la miezul nopții”. Numai că acum hypeul s-a dezumflat rapid și de la cel mai mare și mai așteptat roman a ajuns la cel mai mic și mai neterminat roman citit de mine vreodată.
“Artemis” este una din cele două cărți apărute anul trecut de la care aveam așteptări uriașe. A doua carte a lui Andy Weir, autorul excelentului “Marțianul”, a dat naștere pe internet la un superhype care inițial m-a lăsat indiferent, apoi m-a intrigat, cucerit și, în final, hyperuit și pe mine de am ajuns să o aștept de parcă era vorba de un roman secret și uitat al lui Asimov. Însă, de data aceasta hypeul a avut dreptate: este o super carte, ce merită citită și apoi, peste un timp, recitită.
Am citit pentru prima dată romanul ‟Substituirea” în 1992, cred, când a apărut pe piață cu titlul ‟Stea dublă” (care este, de fapt, traducerea exactă a titlului original) și mi-a plăcut. E drept că la începutul anilor ’90 nici nu prea aveam cu ce să-l compar. De atunci l-am mai recitit de câteva ori și de fiecare dată am rămas cu aceeași părere bună. Anii au trecut și în 2017 editura Paladin a tipărit o nouă variantă a cărții: copertă nouă, traducător nou, titlu în română nou-nouț. Nu a durat mult până când mi-am pus întrebarea: Oare noua variantă o să-mi placă la fel de mult? Răspunsul, mai jos…
Seria de romane “Helliconia” este una dintre acele serii care intră în categoria de lux “The best of the best”. Mai mult decât atât, este un The best SF in a Fantasy World. Gata! Am spus-o chiar de la început ca să nu existe nici o îndoială. Nu pot decât să recomand această serie! Și încă nu am citit decât primul volum!!! Este ceva cum rar întâlnești: o carte publicată în 1982 care nu a îmbătrânit deloc sau, ca sa fim corecți, a îmbătrânit bine, fiind la fel de actuală acum ca atunci când a apărut prima oară.
De când am început să citesc SF, am dobândit o slăbiciune pentru romanele apocaliptice și postapocaliptice. M-a interesat tot ce e legat de sfârșitul omenirii, indiferent că era vorba de o catastrofă ecologică, un act criminal sau o invazie extraterestră. Cu timpul am ajuns să cred că am făcut cunoștință cu toate motivele care pot duce la un End Game pentru omenire. “Orașul” lui Clifford D. Simack mi-a dovedit că m-am înșelat: în viziunea lui omenirea dispare din cauza izolării și singurătății.
A fost cea mai dificilă carte de recenzat de când am început “jobul” la anaarecarti.ro. Până acum nu am mai avut parte de o carte în care punctele forte ale poveștii să fie în același timp și cele slabe. Tare dificil. Dar nu imposibil!
“Dacă şi peste 100 de ani voi fi cunoscut numai ca omul care l-a inventat pe Sherlock Holmes, atunci voi considera că viaţa mea a fost un eşec” – Arthur Conan Doyle