Inițial, am vrut să trișez. Să sar Cel care nu uită și să încep seria Amos Decker cu volumul al doilea, Ultimul drum, dar nu am reușit. Problema nu era legată de acțiunea cărții numărul 2, care a fost WOW (atât cât am citit din ea), ci de faptul că am vrut să aflu mai multe despre personajul principal. Așa că am pus volumul respectiv pe pauză și am trecut, așa cum bunul Dumnezeu a lăsat, la prima carte din serie, adică la Cel care nu uită.
La finalul romanului, în ʺNota autorului și mulțumiriʺ, John Scalzi face următoarea mărturisire: ʺSocietatea pentru protecția Kaiju nu este, și spun asta fără nicio intenție de jignire, un roman ca o simfonie melancolică. Este un cântecel pop. Este menit, din capul locului, să fie ușurel și captivant, cu trei minute de cârlige și refrene pe care să le cânți împreună cu el, iar după ce ai terminat, să-și continui ziua purtând, sper, un zâmbet pe fațăʺ. Ei bine, pentru mine chiar așa a fost. De fapt, cam așa sunt majoritatea romanelor lui Scalzi care au ajuns în biblioteca mea: relaxante, captivante și ușor amuzante.
Aștept să citesc Iute la mânie din ianuarie 2022, adică de când am terminat Eu, juriul (recenzia, AICI) – primul roman al seriei cu și despre detectivul Mike Hammer. Am verificat site-ul editurii de nenumărate ori, pagina ei de Facebook am trecut-o la Favorite ca să fiu sigur că nu-mi scapă nicio mișcare… Și în 2025 șocul s-a produs: a apărut continuarea!
În timp ce reciteam Vremea schimbării de Robert Silverberg, mi-am adus aminte de ce nu mi-a plăcut această carte atunci când am citit-o prima dată, în 1995, când a apărut sub titlul Timp al schimbărilor, la editura Pygmalion.
Deși nu sunt fan al culegerilor de nuvele, Marlboro de Sarajevo a avut acel CEVA capabil să mă facă să las deoparte orice prejudecată legată de originea est-europeană a autorului și să încep să o citesc. În ultimii zece-douăzeci de ani, singurele volume de nuvele citite de subsemnatul au fost cele semnate de Stephen King, dar excepția făcută de la această regulă a meritat.
Când am citit că la editura Crime Scene Press o să apară un roman intitulat ʺUltima crimă de la sfârșitul lumiiʺ care promite să fie un crime post-apocaliptic, am fost cucerit imediat de idee. Nu știam despre ce este vorba în el, dar îl voiam deoarece, pentru mine, post apocaliptic + crime = LOVE!!! Întotdeauna! Și când am terminat de citit ʺUltima crimă de la sfârșitul lumiiʺ tot LOVE a rămas!
Urzică și oase este… noul meu basm perfect, pe care nici nu bănuiam că trebuie să-l citesc. Știu că este promovat ca fiind un roman fantasy, întunecat și serios, dar când l-am citit m-am simțit transportat într-o lume de basm din care nu mai voiam să ies.
Să citesc Copilul Domnului a fost o experiență tare ciudată. Ca atunci când treci pe lângă locul unui înfiorător accident auto. Nu vrei să te uiți, dar nu te poți abține să n-o faci. Cam așa am pățit eu cu această carte: nu mai voiam să aflu ce face personajul principal, dar nu mă puteam abține să dau pagina.
Când Ana m-a rugat să-i găsesc în biblioteca mea o carte SF de dragoste, un SF romantic, ceva made for Valentine’s Day… singurul lucru care mi-a venit în minte a fost imaginea de mai jos.