“Şarpele din Essex” de Sarah Perry

Titlu: Şarpele din Essex
Autor: Sarah Perry
Câte stele i-am dat:

Editura: Nemira
Anul apariției: 2018
Traducere: Ioana Văcărescu

Am făcut referire, atunci când m-am apucat să citesc cartea, la expresia “Pe afară-i vopsit gardul… etc. etc.” şi, ufffff, gură aurită am avut! Căci coperţile senzaţionale, la limita picturii, ale volumului “Şarpele din Essex” de Sarah Perry ascund atâtea dezamăgiri, că până şi leopardul acela atât de invocat ar fi fost de preferat.

Să ne înţelegem, n-o suspectez pe autoare de rea intenţie. Nu există în scriitura englezoaicei niciun pic de perversitate, aşa că nu cred că a vrut să mă păcălească intenţionat, doar doar i-oi cumpăra cartea. Mai degrabă sunt de părere că Perry a avut la începutul romanului câteva idei geniale pe care le-a aruncat pe toate în aer ca să descopere că… jongleria nu e pentru oricine. Aşa că le-a ratat rând pe rând, până au căzut toate şi praful s-a ales de ele.

Cora Seaborne este o văduvă total atipică pentru epoca victoriană în care trăieşte. Fără să se sinchisească niciun pic de convenţiile impuse de societate, tânăra îşi ia fiul, părăseşte Londra şi se mută într-un sătuc englezesc, cucerită de legendele localnicilor despre miticul Şarpe din Essex care şi-ar face din când în când apariţia semănând prăpăd şi moarte.

Cora, o pionieră în ale feminismului

Secolul al XIX-lea îşi trăieşte ultimii ani, deci ne aflăm într-o perioadă în care cele mai multe dintre femeile de condiţie erau preocupate de maniere, ţinute elegante, discuţii despre subiecte inofensive, precum grădinăritul sau ora potrivită la care să se servească ceaiul de după-amiază, rolul lor fiind acela de a sta pe scena vieţii în planul secund şi de a-şi pune în valoare soţii.

Cora, în schimb, aruncă pe ea un palton bărbătesc, se încalţă în cei mai rezistenţi bocanci şi pleacă prin noroaie în căutarea creaturii magice, convinsă fiind că e vorba doar de o specie de animal nedescoperită până atunci. Foarte atrasă de paleobiologie, tânăra visează să-şi vadă numele trecut pe o plăcuţă la muzeu printre naturalişti de prestigiu, nerealizând că prin acţiunile şi comportamentul său e mai degrabă o pionieră în ale feminismului.

Şarpele din Essex… nu e nici magic, nici nedescoperit

Mlaştina pe care o străbate în lung şi în lat nu-i aduce descoperirea zoologică mult dorită, în schimb i-l scoate în cale pe William Ransome, vicarul parohiei locale, care e sigur că Şarpele… nu e nici magic, nici nedescoperit, ci doar dovada că enoriaşii săi şi-au pierdut credinţa adevărată, fiind mult mai atraşi de superstiţii şi profeţii străvechi, deci e de datoria lui să-i aducă pe calea cea dreaptă.

Şi cum contrastele se atrag, William şi Cora leagă o prietenie neobişnuită pentru acele timpuri, bazată mai ales pe discuţii în contradictoriu despre ştiinţă şi religie, provocându-se reciproc la nivel intelectual. Faptul că William nu e dotat doar cu inteligenţă, ci şi cu un fizic mult peste medie nu are ce să strice în opinia Corei, ba din contră 🙂 . Cât despre opinia lui William, adevărata creatură magică şi nedescoperită este pentru el… Cora, căci excentricităţile ei îl uluiesc, îl sperie, îl înfurie şi îl încântă în egală măsură.

(Ah, am precizat pe undeva că William e căsătorit? Ba chiar foarte-foarte-fericit-căsătorit-şi-tătic-dedicat? Nu?!!!! Pardon!)

Curajul cu care Sarah Perry se aruncă în poveste se risipeşte undeva pe la mijlocul romanului

Cred că eşti de acord cu mine că premisele par excelente, prin urmare şi aşteptările cresc pe măsură… dar numai ca să aibă de unde să se prăbuşească mai spectaculos. Căci curajul cu care Sarah Perry se aruncă în poveste se risipeşte undeva pe la mijlocul romanului, iar scriitoarea pare să regrete că s-a aventurat în atâtea teme majore, aşa că se duce exact în extrema cealaltă.

Prin urmare, non-conformista Cora, cea atât de sigură pe ea, cu replici de o inteligenţă sclipitoare şi uneori chiar muşcătoare, se întoarce la Londra de unde îi scrie lui William scrisori dupa cum urmează: “Sunt ruptă în bucăţi şi sunt vindecată, vreau totul şi nu vreau nimic, te iubesc şi sunt nemulţumită fără tine. Chiar şi aşa, vino repede la mine!” ….?!!!!!!…. Dacă romanul lui Sarah Perry ÎNCEPEA cu această scrisoare care mă duce cu gândul la manelele care se aud uneori din vecini, închideam cartea imediat şi o dăruiam în secunda doi, fără să-mi mai bat capul cu ea. Din păcate pentru mine, cu aceste rânduri SE TERMINĂ volumul.

Triunghiul amoros anunţat e mai degrabă un cerc în care se tot învârt Cora, William şi Stella. Căci în timp ce William pendulează între Cora-cea-naravaşă-şi-ciufulită şi Stella, soţia sa de o frumuseţe îngerească, măcinată însă de o boală cumplită, femeile devin cele mai bune prietene, amândouă conştiente de importanţa celeilalte în viaţa bărbatului iubit, lucru care… nu le deranjează niciun pic.

Povestea de dragoste dintre Cora şi William nu e chiar coborâtă din “Pasărea spin”

Nici povestea de dragoste dintre Cora şi William nu e chiar coborâtă din “Pasărea spin”. Chimia sexuală dintre cei doi e aproape inexistentă: Cora cunoaşte extazul mai degrabă în faţa unei fosile de brontozaur (hmmm, nu ştiu dacă asta nu cumva e o specie ACUM inventată/descoperită de mine). Iar William caută răspunsuri pentru pasiunea care l-a lovit din senin… tot în seninul cerului, conversaţiile lui cu Divinitatea neavând nicio legătură cu aşternuturile.

Discuţiile în contradictoriu dintre Cora şi William nu se lasă nici ele cu scântei, aşa cum te-ai fi aşteptat de la o ciocnire intelectuală între un om de ştiinţă şi o figură a bisericii. Nu există nicio tensiune în ele, nicio izbucnire, nimic… Uneori pică chiar ca nuca în perete, aşa că, din punctul meu de vedere, şi cu ele, şi fără ele, acelaşi roman era!

Şarpele din Essex se dovedeşte un prăpădit de… 😅

În ceea ce priveşte atmosfera gotică la care m-am aşteptat când am auzit de combinaţia Dickens & Stoker, eu mi-am pus toată baza în şarpele ăla mitic. Din păcate, creatura înspăimântătoare se dovedeşte un prăpădit de… (ah, frânăăăăăăă!, cât pe ce să mă ia tastatura pe dinainte). Şi nici până la marea revelaţie nu reuşeşte să provoace vreun fior de groază… Sau de orice… acolo…

În ciuda tuturor obiecţiilor mele de până acum, cartea te prinde în scriitura plină de talent, uneori chiar poetică, a lui Sarah Perry. Există în frazele ei o anume graţie şi delicateţe, care se potrivesc perfect cu epoca victoriană în care a ales să-şi plaseze romanul şi datorită cărora parcă te şi jenezi să-i trânteşti autoarei cartea în nas atunci când începe să bifeze dezamăgire după dezamăgire.

Şi dacă suspectez că pasiunea Corei pentru coclauri e doar un pretext al autoarei ca să facă într-un fel legătura cu viaţa la ţară, în schimb sunt 100% sigură că Sarah Perry e o mare iubitoare de natură, peisajele sălbatice prinzând efectiv viaţă sub peniţa ei.

Din loc în loc tâşnesc din carte câteva scene EXCELENTE

În plus, din loc în loc tâşnesc din carte câteva scene EXCELENTE care m-au făcut să regret faptul că Perry nu s-a gândit mai degrabă la varianta unor nuvele (şi, ATENŢIE!, asta o spune cineva care nu se împacă deloc cu povestirile 🙂 ). Tentativa de sinucidere a Stellei şi salvarea ei în extremis m-au urmărit multă vreme după ce am dat ultima pagină a romanului. Capitolele despre medicina din epoca victoriană dovedesc nu doar o documentare ca la carte, dar şi o atenţie la detalii extraordinară – jur că am făcut eforturi să rezist, în categoric cele mai şocante rânduri ale volumului, la descrierea unei operaţii pe cord deschis, o premieră în epocă. Paragrafele despre felul în care (sub)trăiesc săracii în epocă sunt şi ele extrem de grafice, tematica socială potrivindu-i-se, după părerea mea, mult mai bine lui Sarah Perry faţă de tot ghiveciul acela de iubire&religie&mitologie.

Păcat că între aceste scene te ia căscatul destul de des, de ajungi chiar să-ţi doreşti ca şarpele acela incredibil de puturos să mănânce pe cineva. Pe oricine. De preferat, pe Cora sau pe William! Sau, dacă tot vorbim de Bram Stoker, pe amândoi!

Ce-am scris când am început să citesc Şarpele din Essex

Când mi-au căzut ochii prima oară pe “Şarpele din Essex” de Sarah Perry, nu ştiam nimic despre carte. Sau despre autoare… COPERTA a fost cea care pur şi simplu m-a vrăjit.

Dar pentru că am depăşit de mult vârsta la care credeam şi în dragostea la prima vedere, şi în gardurile frumos vopsite, ba chiar şi caii verzi pe pereţi nu mi se păreau chiar atât de improbabili, am făcut un mic research înainte de a-mi completa biblioteca volumelor necitite cu încă un titlu.

Prin urmare, ce ni se promite?

O carte multi premiată şi aclamată. Un mister construit în jurul unui şarpe mitic care pare decis să demonstreze că există şi în realitate, provocându-le coşmaruri localnicilor dintr-un sătuc englezesc. O poveste de dragoste între o femeie pasionată de ştiinţele naturii şi un vicar. Dar, mai ales, o întrebare genială aruncată de The Guardian: „Dacă Charles Dickens şi Bram Stoker ar fi scris împreună un mare roman victorian, oare el ar fi fost mai bun decât Şarpele din Essex?“

Poftim?!!!!!!! Mesaj instant pe whatsapp către fratele meu, responsabil cu achiziţiile noastre online: “Frati’miuuuuuuuu, cumpără-mi şi mie cartea asta, te roooooog!”

Facebook Comments