Autor: Amos Oz
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Humanitas
Anul apariției: 2017
Traducere: Ioana Petridean
Îți mai amintești sentimentele care te încercau în copilărie când citeai o poveste frumoasă? Abandonul total, cufundarea în lectură care anula senzațiile de foame, de sete ori de somn, teama care te sufoca dacă te trezeai față în față cu vreun monstru? Curajul în fața obstacolelor, nesiguranța, când eroii preferați trebuiau să facă alegeri, ușurarea, când totul se termina cu bine, dezamăgirea, când dădeai ultima pagină…?
Aș fi vrut să fiu din nou mică și să citesc cu mintea de atunci – necoaptă, neformată – cartea lui Oz (care e un adevărat vrăjitor al poveștilor, mi-e clar), pentru că atunci, aș fi fost pe deplin fericită.
Pentru un adult însă, ce începe ca o poveste fermecătoare se termină într-un clișeu. Și-n coadă de pește. Ce spun eu, am avut senzația că nu se termină! Ba chiar am închis cartea cu dorința ca Amos Oz să fie în fața mea, să-i spun: “Bine măi, nene, și continuarea?”.
“Deodată în adâncul pădurii” au dispărut toate viețuitoarele
Totul se petrece într-o așezare micuță, izolată, din munți, de unde, la un moment dat, au dispărut toate viețuitoarele. TOATE! De la câini și pisici la vacile, oile și găinile din bătăturile oamenilor, la păsările din înaltul cerului și gâzele ori gândăceii din iarbă. Oamenii sunt singuri. Copiii n-au văzut în viața lor animale, iar adulții, deși își amintesc cum arată și cum era viața cu ele alături, aleg să nu vorbească despre asta.
Puțini sunt cei care fac opinie separată și desenează pentru cei mici animale sau încearcă să redea sunetele pe care le scoteau. Iar aceștia sunt catalogați de restul drept ciudați.
În jurul acestei idei, de respingere a celor care sunt altfel, care nu se aliniază la vrerea majorității și fac opinie separată e construită povestea. Și este evident că e menită educării celor mici – atât de dornici să fie că toți ceilalți, ca să fie acceptați de un grup sau de o comunitate – să îmbrățișeze ideea că e OK să fii altfel, să gândești altfel și să acționezi altfel. Să fie toleranți și buni.
Maia și Mati au un secret…
Maia și Mati sunt firile rebele care se desprind din balta de conformitate a satului. Căci sunt intrigați de poveștile auzite de la Almon Pescarul (care cioplește animale în lemn și le dăruiește copiilor și care a rămas fără Zito, câinele sau credincios, în noaptea în care au dispărut toate animalele), de la învățătoarea Emanuela (care și azi plânge după pisoiașii săi) și de la Danir, meșterul de acoperișuri.
Maia și Mati nu înțeleg de ce, seară de seară, tot satul se ferecă în case și trage obloanele, stinge luminile și aproape își ține respirația. Oamenii se tem de Nehi, demonul muntelui, despre care brutăreasa Lilia, mama Maiei, spune că ia orice făptură pe care o găsește după lăsarea întunericului și o duce în sălașul său. Iar palatul ororilor se află pe crestele cele mai înalte ale munților ce străjuiesc satul…
„Ești sigură-sigură, Maia, că și tu ai văzut aici un pește?”
Maia și Mati nu sunt siguri că există Nehi, pentru că au stat noaptea la geam și l-au pândit și nu l-au văzut. Și mai știu că nu e posibil că toate viețuitoarele să fie închise undeva. Sau, cum susțin unii din sat, să fi dispărut de pe fața pământului. Căci au un secret care-i apasă și pe care ar vrea să-l împărtășească, dar se tem s-o facă: au zărit un peștișor în pârâu și au auzit lătratul unui câine venind de undeva din depărtare!!!
“Și deodată, printre ierburi acvatice și pietre, iată, dar așa ceva nu se poate, iute că o săgeată, uimitor, scânteietor, fulgerător, agil, dar cum este posibil așa ceva, strălucitor ca lama unui cuțit ițindu-se din apă, dansând cu repeziciune învelit în solzi ce păreau făcuți din argint viu, un pește, iată un pește, acela a fost un pește, dar cum este posibil ca acela să fi fost un pește?
Nu e cu putință ca acela să fi fost într-adevăr un pește, ești sigură-sigură, Maia, că și tu ai văzut aici un pește? Sigură-sigură? Pentru că eu, ascultă-mă, eu sunt absolut, dar absolut sigur că, deși este imposibil ca așa ceva să se fi întâmplat aievea, acela a fost un pește în carne și oase. Un pește, Maia, un pește, un pește viu, tu și cu mine, noi doi, în acest moment, tocmai am văzut un pește.”
“Deodată în adâncul pădurii” are farmecul acelor povești nemuritoare cu care am crescut
Copiii înțeleg ce au de făcut. Cu inima strânsă, pleacă, într-o zi, în sus pe munte, în căutarea viețuitoarelor. Și de-aici, povestea începe să piardă puncte la capitolul originalitate.
Pentru că, după ce-l descoperă, într-o peșteră, pe Nimi Bufnița, un copil despre care sătenii spun că e “bolnav de euforie”, care a fost marginalizat chiar și de propria familie și care a ales, până la urmă, să părăsească așezarea omenească pentru a trăi singur în pădure, Maia și Mati dau și de urma animalelor. Într-un loc previzibil, într-un mod previzibil. Și îl găsesc și pe Nehi, care, previzibil, nu e monstrul despre care vorbește tot satul…
Cum spuneam, aș fi vrut să citesc cartea cu mintea unui copil. Atunci, poate că sfârșitul nu ar fi fost atât de facil. Poate că nu mi s-ar fi topit fascinația și aș fi păstrat pe ochi vălul fantastic al istorioarei pline de tâlc până la ultimul cuvânt așternut de Oz. Pentru că este scrisă superb și are farmecul acelor povești nemuritoare cu care am crescut mulți dintre noi.
Ce-am scris când am început să citesc “Deodată în adâncul pădurii. O poveste” de Amos Oz
Mă doare-n cot că “Deodată în adâncul pădurii” oferă o parabolă magistrală despre toleranță, compasiune și speranță”, cum susține editura pe coperta 4.
În schimb, abia aștept să descopăr povestea minunată pe care o promite rezumatul. Un sat pierdut în munți, lovit de un blestem, părăsit de toate vietățile și locuit de oameni temători și triști, care noaptea își ferecă ușile și ferestrele de teama unei creaturi misterioase. Pentru că mi-e poftă de-o poveste frumoasă ca de o prăjitură cu muuultă ciocolată! Vă las, mă întorc puțin în copilărie, la gustul basmelor și al negreselor cremoase…
