Autor: Dan Simmons
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Nemira
Anul apariției: 2012
Traducere: Mircea Pricăjan
Pe 9 iunie 1865, Charles Dickens este implicat într-un accident de cale ferată: șase vagoane ale trenului în care călătorea alunecă de pe podul pe care îl traversau în acel moment. Singurul vagon de clasa întâi care rămâne pe șine este cel în care se află Dickens, împreună cu Ellen Ternan, o actriţă despre care unii dintre biografii autorului susţin că îi era amantă, și mama acesteia. Fix 5 ani mai tarziu, Charles Dickens moare…
Exact aceşti 5 ani constituie subiectul uriaşului roman “Drood” al lui Dan Simmons. Pentru că mulţi dintre specialiştii care i-au studiat viaţa celui considerat un titan al literaturii mondiale susţin că după accident Charles Dickens n-a mai reuşit să-şi revină cu adevărat niciodată. Nici fizic, nici psihic…
Drood este numele personajului principal din romanul neterminat al lui Dickens
Iar Dan Simmons încearcă practic să ofere o explicaţie plină de imaginaţie pentru faptul că Charles Dickens n-a mai fost în firea lui după cumplitul eveniment care, între noi fie vorba, ar fi zguduit serios pe oricine. Aşa că ia numele caracterului principal din romanul neterminat al lui Dickens, “Misterul lui Edwin Drood”, şi i-l atribuie unui personaj înfricoşător, coborât parcă din iad, pe care scriitorul îl întâlneşte la locul accidentului feroviar atunci când încearcă să acorde primul ajutor răniţilor.
Drood devine astfel obsesia lui Dickens, care nu se va în lături de la nimic în încercările lui de a-l reîntâlni, de a-l cunoaşte şi, mai ales, de a-l înţelege pe cel despre care se spune că ar fi ucis 300 de persoane în 20 de ani. Pentru aceasta e gata să meargă în cele mai mizerabile şi periculoase zone ale Londrei, ba chiar va coborî în subteranele metropolei, unde va descoperi un oraş în sine, populat de oameni care trăiesc dincolo de orice limită posibilă a sărăciei, plin de scene cutremurătoare care îţi vor da fiori pe şira spinării, regi chinezi (!) şi legende urbane care prind viaţă.
În aventurile sale, Dickens este secondat de prietenul său, scriitorul Wilkie Collins
În toate aceste peregrinări care te vor familiariza şi cu geneza unora dintre cele mai cunoscute romane ale sale, Dickens este secondat de prietenul său, scriitorul Wilkie Collins. Iar aceasta a fost una din marile surprizele pe care mi le-a rezervat romanul. Căci naratorul nu e Dickens, alegerea cea mai la îndemână şi atât de tentantă pentru orice scriitor, ci autorul misterioaselor romane “Femeia în alb” şi “Piatra lunii”. Ceea ce, pentru mine, a ridicat “Drood” la un nou nivel de interes.
Căci ok, Dickens e un scriitor uriaş, n-avem ce dezbate aici, dar Wilkie Collins este “tăticul” romanelor poliţiste, deci cât de genial a putut fi Dan Simmons când a decis ca din perspectiva acestuia sa fie spusă toată povestea de ai impresia că-i citeşti jurnalul?!
Însă Wilkie Collins nu e deloc un Sherlock Holmes! Pe cât de curajos şi îndrăzneţ se dovedeşte Dickens (uneori la limita inconştienţei) în căutarea lui Drood, pe atât de fricos, de smiorcăit şi de veşnic-în-pragul-leşinului este prietenul şi colaboratorul său. În plus, mereu în umbra scriitorului pe care îl iubea toată Anglia, Wilkie are proprii lui demoni şi obsesii de înfruntat: e atât de fascinat de Dickens, e atât de gelos pe succesul lui, că ajunge să-l urască în secret şi să plănuiască chiar asasinarea acestuia (!!!).
Drood – un roman de 1000 de pagini!
Nu-ţi spun dacă o va şi pune în practică, ca să nu mai avem vorbe că dezvălui prea multe din subiectul cărţii. Însă, dacă ai răbdare să parcurgi cele 1.000 de pagini ale romanului, sfârşitul te va recompensa şi îl vei ierta poate pe Dan Simmons că se doveşte incapabil să renunţe la măcar UNA din datele pe care le-a strâns în gigantica sa muncă de documentare.
Pentru că dincolo de ideea cuceritoare de a prezenta ultimii ani din viaţa răsfăţatului şi afemeiatului Dickens, dincolo de întâlnirea absolut surprinzătoare pe care ţi-o prilejuieşte cu Wilkie Collins, Dan Simmons îţi pune practic în braţe o adevărata enciclopedie despre Londra atât de întunecată a anilor 1860, despre obiceiurile şi regulile societăţii victoriene, despre viaţa oamenilor bogaţi din acea perioadă, dar şi despre lupta pentru supravieţuire a celor sărmani, care, ca să-ţi dau doar un exemplu, neavând bani să-şi îngroape pruncii, le scot trupurile pe pervazurile ferestrelor şi… le lasă pur şi simplu acolo.
Şi aceşti amărâţi, dar şi răsfăţaţi ai sorţii cum e Collins găsesc în opium o alinare, iar menţionarea drogului de către mine nu e deloc întâmplătoare: e plină cartea de narcotice şi narcomani, în fruntea batalionului instalându-se confortabil chiar prietenul lui Dickens. Fără glumă, dacă m-ar fi pasionat cât de puţin subiectul, aş fi putut deveni chiar un pui de specialist în ale consumului de droguri după această lectură. Aşa, pe mine toate acele capitole dedicate fenomenului m-au cam plictisit.
Drood crește la umbra piramidelor din Egipt
Un alt domeniu pe care Dan Simmons l-a studiat cu atenţie îl constituie ritualurile magice ale Egiptului antic, Drood crescând şi maturizându-se la umbra piramidelor până să ia drumul Angliei. Şi dacă pe parcursul cărţii m-am tot întrebat de ce spune lumea despre această carte că e “horror” (toate acele cimitire, cripte, catedrale şi fantome nepărându-mi-se cine ştie ce grozăvii) , când am ajuns la scena în care diabolicul Drood îl transformă pe Collins în sclavul său cu ajutorul unui… scarabeu mi-a venit să mă bag sub pat de frică.
Degeaba am apelat la experienţa mea de cititoare imunizată de atâtea lecturi din Stephen King! Degeaba încercam să mă gândesc la “Mumia”, un film care pe mine m-a amuzat teribil! Scena e într-adevăr… HORROOOOOR! Nu-ţi mai spun cu câtă suspiciune am privit zilele următoare orice insectă care se apropia de mine!
Acum că mi-a mai venit inima la loc şi obiectivitatea mi s-a întors, sper, acasă, îi acord patru stele acestui roman, confiscându-i una lui Dan Simmons pentru lungimea incredibilă a cărţii sale (1.000 de pagini, pe bune?!) şi pentru toate acele paragrafe despre droguri pe care, chiar dacă nu te interesează, parcă tot nu-ţi vine să le sari.
CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC
“Îţi iau cartea asta, da?”, mă întreabă Oliver pe whatsapp ultima oară când “a ieşit” la cumpărături online şi i se ghiceşte tonul plin de siguranţa celui care îmi cunoaşte foaaaaaarte bine preferinţele literare.
Pentru că răspunsul nu poate fi decât un: “Categoric, da!”, având în vedere că titlul aflat în discuţie este “Drood” al lui Dan Simmons.
Romanul e de mult pe lista mea de “trebuie-să-l-citesc” (de preferabil în această viaţă, dacă se poate!). Din ce ştiu despre subiectul cărţii, Dan Simmons a luat tot ce se cunoştea despre ultimii ani atât de misterioşi din viaţa lui Charles Dickens şi a construit în jurul lor o poveste despre care unii spun că e “gotică”, alţii – că e de-a dreptul “horror” şi din care nu lipsesc crime, cadavre, cripte şi, mai ales, imaginea Londrei din timpul uriaşului scriitor.
Entuziasmul mi-a pălit puţin atunci când volumul a ajuns la mine. Nu de alta, dar are aproape… 1000 de pagini! Pfffff!… Cel puţin două săptămâni o să-mi ia până-l termin!
Deci, cu speranţa că Maria, Anto şi Oliver îmi vor suplini absenţa (aloooo!, se aude?!, treceţi la scris recenzii!!!), mă retrag cu cartea în braţe (sau, mai bine zis, având în vedere cât e de grea, EA se retrage cu mine). Ne vedem peste două săptămâni!
