„Origini” de Dan Brown

Titlu: Origini
Autor: Dan Brown
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor

Vreau banii inapoi!

Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă

Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)

Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea

TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)

Editura: RAO
Anul apariției: 2017
Traducere: Adriana Bădescu

Pe bună dreptate te poţi declara dezamăgit(ă)! Păi, cât timp a trecut de când am anunţat că m-apuc de ultimul roman semnat Dan Brown?! Dar, după ce am făcut rost de un exemplar fără probleme de tipar (dacă nu înţelegi la ce mă refer, vezi AICI), a mai durat ceva până să-l redeschid, că prea era proaspătă în mintea mea lupta de-a dreptul titanică pe care am dus-o cu textul. Şi uite aşa s-au intercalat alte cărţi şi alte “recenzii”, “Origini” rămânând de căruţă.

Acum că am răspuns reproşurilor tale mai mult sau mai puţin voalate, tot nu voi începe să discut despre volumul atât de aşteptat şi de comentat! Şi aceasta pentru că am câteva avertismente de făcut:

Nu citi această carte dacă eşti în căutarea unei scriituri de excepţie, a unor fraze asupra cărora să revii de două-trei ori doar de dragul frumuseţii lor, în timp ce-ţi şopteşti: “Pfff, cum scrie omul ăsta!” şi care ar putea deveni acele citate cu care să-ţi impresionezi prietenii de pe facebook. Atacat de critică pe motiv că în romanele lui e tot atâta literatură cât într-o reţetă de pandişpan, pe Dan Brown îl doare, cu tot respectul, în cot.

Nu citi această carte dacă lista ta de lecturi este mai degrabă clasicistă (conţine marile romane din istoria literaturii mondiale, despre care toată lumea îţi spune că trebuie să le ai în bibliotecă) sau puristă (consideri că tot ce e mai jos de Nobelul pentru literatură nu merită atenţia ta). Cred că Dan Brown se gândeşte la premiul Nobel doar când face mişto cu prietenii pe seama lui Bob Dylan.

Nu citi această carte dacă pentru tine thrillerul nu e… thriller dacă nu are un erou plin de muşchi şi de arme sofisticate, care se bate cu cel puţin 3 băieţi răi în acelaşi timp. Şi să o facă de la prima literă a textului până la punctul final. Căci protagonistul lui Dan Brown, profesorul Robert Langdon, e mai degrabă un papă-lapte când vine vorba de confruntări fizice. Nu mai vorbim că suferă şi de claustrofobie, deci cam o treime din seria al cărei personaj principal este şi-o petrece…  în pragul leşinului.

Origini de Dan Brown caută răspunsurile la două dintre marile întrebări ale omenirii

Acum că am tăiat “la sânge” numărul celor care vor parcurge această “recenzie”, iar traficul colosal al blogului nostru se va duce în cap 🙂 , să trecem la treabă.

Profesorul de simbologie Robert Langdon se prezintă îmbrăcat la 4 ace la un eveniment impresionant care se petrece la Muzeul Guggenheim din Bilbao. Edmond Kirsch, fost student al lui Langdon, actualmente om de ştiinţă, inventator high-tech, futurolog şi, nu în ultimul rând, miliardar, este pe cale să anunţe o descoperire care “nu vă va zgâlţâi principiile fundamentale. Vi le va zdrobi”.

Kirsch, acest Nostradamus al secolului 21, care se foloseşte de tehnologie pentru a prezice cu o acurateţe deja dovedită cele mai importante evenimente la nivel mondial, susţine, cu aroganţa specifică personajelor cheie ale lui Dan Brown, că poate răspunde nici mai mult, nici mai puţin, la două dintre marile întrebări ale omenirii: “De unde venim? Şi unde ne ducem?”

În cursa sa contra cronometru, Langdon e însoţit de răpitoarea Ambra Vidal

Exact când conferinţa se apropie de punctul culminant, iar Robert Langdon deja nu mai poate de nerăbdare şi îşi stoarce creierii ca să-şi dea seama ce anunţ urmează să facă fostul său student (activitate care nu-l împiedică însă să nu remarce şi frumuseţea Ambrei Vidal, directoarea muzeului), creierii… de data aceasta, ai lui Kirsch sunt împrăştiaţi pe toti pereţii de către… Şi de aici începe balul!

Căci în timp ce Langdon cotrobăie prin Barcelona pentru a afla care e secretul pe care Kirsch n-a mai apucat să-l dezvăluie, tu vei încerca să pui cap la cap toate piesele puzzle-ului pentru a descoperi cine a plănuit asasinatul. Iar lista suspecţilor e lungă şi extrem de variată: de la familia regală a Spaniei, secte religioase mai mult sau mai puţin secrete, extremişti şi terorişti şi terminând cu… Biserica Catolică.

Bineînţeles că în cursa sa contra cronometru, profesorul e însoţit de răpitoarea Ambra Vidal, căci, după cum ştiu toţi fanii seriei, o tovarăşă de aventuri cu parametrii 90-60-90 îl face pe Langdon să dea tot ce are mai bun din el când vine vorba de coduri sparte, simboluri interpretate şi indicii descifrate. De care, tot ca de obicei, romanul este plin, presarate în lungul şi latul Barcelonei, prilej pentru Dan Brown să te familiarizeze cu cele mai misterioase obiective istorice ale metropolei care s-a cocoţat astfel în fruntea listei mele de viitoare destinaţii de vacanţă.

Te trezeşti familiarizat(ă) cu concepte din domenii complet în afara sferelor tale de interes

(ATENŢIE, ca şi în cazul celorlalte romane ale lui, nici cel de faţă nu se deschide dacă nu ai laptopul/tableta/telefonul alături. Pentru că, de exemplu, trebuie să vezi ÎN ACELAŞI TIMP cu Langdon păianjenul uriaş de la Guggenheim ca să înţelegi de ce îl trec fiorii pe şira spinării).

Acestea fiind zise, mă opresc aici cu descrierea acţiunii cărţii, căci oricât de trepidantă ar fi aceasta şi oricât aş aprecia eu un thriller-pe-care-să-nu-l-poţi-lăsa-din-mână (mai ales că identitatea criminalului a fost o surpriză pe cinste!), alta este uriaşa calitate a lui Dan Brown, după părerea mea. Scriitorul acesta deştept ia unele dintre cele mai controversate şi îndrăzneţe teorii istorico-ştiinţifice, de care oameni ca tine şi ca mine au auzit prea puţin… spre deloc şi, după ce le studiază temeinic, reuşeşte să le scuture de praful limbajului de specialitate care le acoperă şi din cauza căruia probabil că n-am înţelege nimic.

Pe aceste teorii îşi construieşte apoi romanele care i-au adus faima mondială, astfel că, printre urmăriri spectaculoase, indicii misterioase, simboluri descifrate, femei ravisante şi… ceasul cu Mickey Mouse pe care Langdon îl tot pierde şi găseşte, te trezeşti familiarizat(ă) cu concepte din domenii complet în afara sferelor tale de interes, dar care te ajută să vezi cu alţi ochi lumea în care trăieşti.

În “Origini” Dan Brown face ce ştie el cel mai bine. Şi anume, să-şi pună biserica în cap

Dezamăgită de precedentul “Inferno” (cel mai slab roman al seriei cu Robert Langdon – după părerea mea), acum am fost de-a dreptul entuziasmată să descopăr că în “Origini” Dan Brown face ce ştie el cel mai bine. Şi anume, să-şi pună biserica în cap, aşa cum s-a întâmplat în “Codul lui da Vinci”.

De data aceasta, vorbim despre eternul conflict între religie şi ştiinţă care, în epoca în care trăim, atinge dimensiuni incredibile odată cu ultimele descoperiri în domeniul tehnologiei computerelor şi inteligenţei artificiale şi pe lângă care “aroganţele” lui Giordano Bruno par o joacă de copii. Adepţii teoriei evoluţioniste primesc acum noi argumente pe care să le arunce în dezbaterea cu “creaţioniştii” şi de aceea am aşa, un vag sentiment, că “Origini” nu se află pe noptiera niciunei înalte feţe bisericeşti – decât eventual dacă are de gând s-o pună pe foc 🙂 .

În “Origini” Langdon este pierdut în faţa posibilelor probleme pe care le ridică viitorul high-tech

Însă, spre deosebire de Codul lui da Vinci, unde Langdon se simţea ca peştele în apă când trebuia să-ţi explice mistere ale trecutului folosindu-se de teorii, simboluri şi dogme religioase pe care le cunoştea la perfecţie, în “Origini” este la fel de pierdut ca mine în faţa posibilelor probleme pe care le ridică viitorul high-tech spre care pare că ne îndreptăm. Şi tocmai asta m-a ajutat să nu mă pierd în terminologia de specialitate, căci am învăţat cot la cot cu Langdon despre computere, informatică, tehnologie şi alte asemenea chestiuni cu care eu sunt de-a dreptul paralelă (nu neg că uneori ai putea da peste paragrafe unde informaţiile de gen sunt atât de condensate că s-ar putea să te simţi uşor copleşit(ă).)

„Origini” – de ce nu i-am dat punctajul maxim?

Şi totuşi, în ciuda entuziasmului meu, “Origini” primeşte de la mine doar patru stele! Din două motive:

1. Tot “Codul lui da Vinci” rămâne preferata mea (am citit-o de patru-cinci ori şi acum mă bate gândul s-o redeschid, chit că o ştiu aproape pe dinafară).
2. Cumva reţeta narativă (ACEEAŞI în FIECARE roman al seriei) începe să mă plictisească. Aş vrea ca Langdon să NU mai fie invitat la începutul romanelor undeva şi să dea peste o crimă cam pe la pagina 5 sau 6 (serios acum, eu nu l-aş mai chema pe profesor nici măcar la o petrecere câmpenească! Mai mult ca sigur că va descoperi un cadavru sub o căpiţă de fân şi toată distracţia se va transforma într-un dezastru de proporţii apocalipitice!). Aş vrea să NU mai fie urmărit de poliţie şi de asasini fanatici religioşi. Aş vrea să NU mai fugă în compania unei frumuseţi ieşite din comun (dacă mâine se decide desfiinţarea concursului Miss Univers, Langdon rămâne fără partenere, jur). Sper ca în primul paragraf al următoarei cărţi, Langdon să aibă tăria de caracter să-şi refuze creatorul: “Frate, eu nu mă mai duc la niciun eveniment căci toată lumea ştie ce urmează. Până şi eu m-am plictisit, darămite cititorii!”

P.S. E momentul să fac o confesiune publică, deşi sunt conştientă că risc să-i îndepărtez şi pe ultimii cititori care au dus până la capăt această “recenzie”. Dar simt că explodez dacă nu mărturisesc: nu-mi place deloc alegerea lui Tom Hanks în rolul lui Robert Langdon!!! Stai, ce spun eu aici?! O DETEST! Acum, cu sufletul uşurat, pot să închid blogul. Adio!