Autor: Silvia Moreno-Garcia
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Nemira
Anul apariției: 2021
Traducere: Dan Sociu
Mie dacă îmi spui că Mexican Gothic e „Romanul horror perfect!“ (așa cum se indică fix pe copertă), păi, atunci mă aștept să-mi pun pătura în cap de frică. Și de sub ea să scriu recenzia pe care ți-o voi prezenta mai jos!
Însă titlul Silviei Moreno-Garcia nu este atâââââââât de înspăimântător. Poate un pic cam scârbos, asta da!
Și nici prea mexican. Acțiunea lui ar putea să se petreacă oriunde pe planeta noastră. Dar nu numai!
Cât despre gotic… ntz ntz ntz ntz! Doar pentru că avem de-a face cu o casă putrezită, înconjurată de cețuri și cu niste ocupanți cam dubioși? Sincer, un roman atât de lăudat și de premiat putea mai mult.
Și totuși… După ce mi-am curățat așteptările de mucegaiul care îneacă efectiv fiecare pagină a cărții și fiecare perete al casei în care se petrece cea mai mare parte a acțiunii, m-am trezit… bucurându-mă de poveste! Doamne, cine să mă mai înțeleagă?! 🙂
Noemi Taboada este o mondenă de la jumătatea secolului trecut care preferă să-și risipească inteligența, demnă de o cauză mai bună, pe tot felul de gărgăuni de genul „flori, fete sau băieți„ (mai précis, petreceri, rochițe și rujuri). Într-o zi însă, această viață dulcică, tulburată doar de insistențele tatălui care încearcă să-și țină răsfățata fiica pe calea studiilor, este dată peste cap de o scrisoare. Verișoara lui Noemi, căsătorită și mutată în casa îndepărtată a soțului, trimite un strigăt de ajutor, destul de confuz, dar suficient de alarmant ca Noemi să-și facă bagajele și să plece spre ea.
Culmea hidoșeniei e reprezentată de… tapetul de pe pereți
Ajunsă în Locul Înalt, eroina noastră dă peste o verișoară cam abulică, casa mucegăită de care pomeneam mai sus și niște rude prin alianță pe care, mai degrabă, le complimentăm dacă le descriem cu adjectivul „dezagreabile“.
Un soț (al verișoarei) arogant, periculos și cam nesimțit (dacă înțelegi ce vreau să zic… 🙂 ). Un fel de mamă-soacră acra, strictă, înțepată și veșnic încruntată. Un fel de tată-socru atât de bătrân încât a intrat deja în putrefacție și care pare, vai!, fascinat de Noemi. Și un fel de verișor rușinos, speriat de propria-i umbră și care iubește… ciupercile. Superb, îți spun!
Culmea hidoșeniei e reprezentată însă de… tapetul de pe pereții casei care uneori (mai ales noaptea, desigur, la lumina lumânărilor) pare că prinde viață, hrănindu-se cu… viața celor din jur. În privința lui prefer să nu intru în prea multe detalii… și nu doar de teamă că ma vei acuza de vreun spoiler (căci acolo e toată cheia misterului!). Ci și pentru că nenorocitul de „tapet“ se face în cea mai mare măsura vinovat de partea scârboasă a cărții de care vorbeam la începutul recenziei. Bleah! Nu pot decât să mă felicit pentru decizia de a avea doar pereți albi în casa mea!
Însă pe Noemi nimic din tot ce-am scris până aici nu pare s-o impresioneze suficient încât să o șteargă înapoi acasă, la strălucirea și veselia saloanelor mondene. Din contră! Cu cât sunt mai teribile coșmarurile pe care i le provoacă reședința întunecată a familiei Doyle care odinioară conducea un imperiu al minelor de argint, cu atât pare mai decisă să-i descopere secretele pline de violență și moarte.
Noemi este principalul motiv pentru care i-am confiscat o stea acestei cărți
Deși dă dovadă de un curaj rar întâlnit, mai ales la o cochetă ca ea, deși e animată de un feminism de bun-simț, fără stridențe grotești, Noemi este principalul motiv pentru care i-am confiscat o stea acestei cărți care “promitea” să mă dezamăgească pe cu totul alte paliere.
Desprinsă parcă dintr-un manual de tipul “Cum să creezi personajul feminin perfect”, bifând de zor toate căsuțele corecte (inteligentă – are masterul în antropologie, sufletul petrecerilor, plină de inițiativă și greu de impresionat), mie Noemi mi s-a părut atât de regulamentară, încât de la un punct încolo a devenit mai fadă și mai lipsită de însuflețire decât cel mai… mort personaj din casa blestemată. Și, în cazul de față, când spun “mort” eu nu mă joc de-a figura de stil.
(Sunt perfect conștientă că în colțul cititorilor care o antipatizează pe Noemi cam bate vântul, dar nu am ce face 🙁 .)
În urâțenia casei există o frumusețe teribilă
Atât de indiferentă îmi era Noemi încât, atunci când din muceiagul de pe pereții ieșeau… ah!!!!, cât pe ce să mă ia gura pe dinainte… să zicem “chestii”, pe mine nu mă interesa niciun pic soarta ei. Din partea mea, Noemi putea să și mucegăiască de vie, câta vreme eu eram la adăpost, în casa mea cu pereți albi. OK, vag îngrețoșată, dar totuși la adăpost.
În schimb, atmosfera creată de Silvia Moreno-Garcia este absolut obsedantă, mai ales că autoarea o construiește cu atâta migală, încât m-am și trezit la un moment dat întrebându-mă: “Da’ cartea asta când începe mai exact?”. Pentru ca apoi, cam pe când începi să te relaxezi și poate chiar să te plictisești puțin, să realizezi cât de apăsător este tot acel întuneric, spart de imaginile strălucitoare și, în mod paradoxal, scârboase care răsar pe pereții și tavanele camerelor. În urâțenia casei căreia Noemi încearcă să-i smulga secretele există o frumusețe teribilă, care m-a neliniștit și m-a bântuit mult timp după ce am lăsat volumul jos, și care o transformă, de fapt, în personajul principal al unei cărți tare dubioase.
Răul absolut care însoțește omenirea din cele mai vechi timpuri până astăzi
De fapt, casa aceasta monstruoasă (la figurat, dar, mai ales, la propriu) este căminul unui Rău absolut, care însoțește omenirea din cele mai vechi timpuri până astăzi. Ea este mărturia unei istorii pline de rasism și de discriminare, în care localnicii, săraci, neșcoliți și fără niciun pic de experiență în relațiile cu străinii, sunt la cheremul capriciilor coloniștilor albi, care vin pe aceste meleaguri nu doar în căutarea îmbogățirii, ci și a vieții eterne. Arborele genealogic al cumplitei familii Doyle, obsedată de puritatea sângelui, este plin de orori rasiale, de acte canibale și de teorii eugeniste, care formează, din punctul meu de vedere, partea cu adevărat horror a romanului.
Însa, spre deosebire de “Cele zece mii de uși ale lui January” unde tușele “politically correct” sunt atât de îngroșate încât nu m-au lăsat să mă bucur de carte, în “Mexican Gothic” aceste bucăți de istorie sunt inserate într-un mod atât de firesc și de natural, încât nu pot decât să aplaud măiestria Silviei Moreno-Garcia.
În loc de încheiere, o sa te îndemn să ignori comparațiile cu “La răscruce de vânturi” sau cu “Rebecca” pe care le-am tot văzut pe internet. (Ce prostie! Mai degrabă, Mexican Gothic te duce cu gândul la serialul “Tales from the Crypt”, dacă ți-l mai amintești). Și o să te invit să citești câteva fragmente din carte, în caz că nu a fost suficient de clară recenzia mea 🙂 . Asta ca să mă simt eu cu conștiința împăcată.
Aaaaa, și poate te gândești să dai jos tapetul de pe pereți – daca deții – și să-i zugrăvești. Recomand alb. Doar alb.
Mexican Gothic – fragmente
„Noemí și-a întors fața de la el și s-a uitat spre tavan. Dar tavanul se topise. A văzut un ou din care a ieșit un lujer alb, subțire. Un șarpe. Dar nu, nu! Mai văzuse cândva o imagine asemănătoare. În camera lui Francis, în urmă cu câteva ore. Pe pereți. Ciupercile în acuarelă și etichetele lor dedesubt. Și pe una scria «văl universal». Da. Asta era! Oul spart, coaja desfăcută, șarpele care era ciuperca ieșită din pământ. Șarpele de alabastru, alunecând și înnodându-se singur, devorându-și coada. S-a făcut beznă. Flacăra lămpii s-a stins. […]
Lemn… Simțea miros de pământ reavăn și de lemn. A ridicat mâna, a lovit cu degetele o suprafață tare și o așchie a înțepat-o. Sicriu. Era într-un sicriu. […] Dar nu era moartă. Nu era. Voia să urle, să le spună că nu era moartă, deși de-acum știa că n-o să moară niciodată. […]
A întins o mână în sus, ca și cum ar fi vrut să atingă acea porțiune a peretelui murdară de igrasie. Mucegaiul s-a mișcat iar, departe de mâna ei, jucăuș. Apoi părea că s-a răzgândit. A pulsat, de parca se umfla, ca smoala și a întins un deget lung, subțire, care o chema. O mie de albine erau ascunse în pereți, iar ea le auzea bâzâitul pe care înainta, somnoroasă, intenționând să-și lipească buzele de mucegai.”
Ce-am scris când am început să citesc Mexican Gothic
“Mexican Gothic” este cel mai bun exemplu că sunt incapabilă să mă țin de o listă de titluri de citit. Nu știu alții cum reușesc, dar eu dacă-mi propun ca în perioada următoare să mă apuc de cartea cutare, păi, să fii sigur(ă) ca taman pe aceea o voi tot amâna.
Și aceasta pentru că mereu se întâmplă ceva. Brusc, mă atrage alt roman. Alt scriitor. Nu mai am chef de alegerea inițială. Parcă nu se mai potrivește cu vremea de afară. Și, în general, dacă vine apocalipsa, aș vrea să mă surprindă cu ACEASTĂ carte în mână? Nu mai bine îmi aleg altceva?
În fine, cert este că între momentul în care mă decid asupra unui volum și până ajung să stau efectiv cu el în brațe, de obicei, trece mult timp. Foarte mult timp.
Poftim exemplul de față.
Nici nu cred că-ți mai amintești, dar îmi propusesem să citesc “Mexican Gothic“, romanul semnat de Silvia Moreno-Garcia, cu ocazia Halloweenului. Mi se părea lectura perfectă, având în vedere pleiada de premii care îl însoțește în toate prezentările editurii.
Mexican Gothic a adunat o mulțime de premii
Dacă tot am pomenit de ele, să le și înșir:
@Premiul pentru cel mai bun roman horror la British Fantasy Awards;
@Câștigător al PACIFIC NORTHWEST BOOK AWARD;
@Câștigător LOCUS: cel mai bun roman horror;
@Nominalizat la NEBULA AWARD & BRAM STOKER AWARD;
@Declarat unul dintre cele mai bune romane din 2020 de The New Yorker, Vanity Fair, NPR, The Washington Post, Marie Claire, Vox, Mashable, Library Journal, Book Riot, Library Reads.
În plus, am căzut de pe canapea entuziasmată când am citit o frază dintr-o cronică publicată de The Guardian despre Mexican Gothic: „Un amestec de scene horror și elemente de gothic tradițional, de parcă Lovecraft și-ar fi dat întâlnire cu surorile Brontë în America Latină.“
Pfffff… Ce combinație!
Prin urmare, planul era clar și simplu: citesc, recenzez și îți prezint textul pe blog fix de Halloween.
Și, de atunci, a trecut… cam jumatate de an. Ufffffffffffffff!
Așa că acum încerc din nou. Poate o termin totuși până la următorul Halloween!
