Frankenstein de Mary Shelley - recenzie
Frankenstein

“Frankenstein” de Mary Shelley

Frankenstein

Ţi-am spus deja cât de frică îmi este de zombi, aşa că am început să citesc Frankenstein, celebrul roman al lui Mary Shelley, cam cu ochii închişi… aşa… Pe care însă i-am deschis rapid, debusolată de începutul extrem de împrăştiat al cărţii. Să zicem că domnişoarele de la începutul secolului al XIX-lea nu păreau să fie chiar cele mai organizate fiinţe de pe pământ. Mary Shelley sigur nu era 🙂 !

Tânăra autoare (19 ani, da?) îşi începe romanul cu scrisorile pe care un explorator, plecat într-o expediţie la Polul Nord, i le scrie surorii sale, pentru ca, imediat după ce îl întâlneşte pe omul de ştiinţă Victor Frankenstein, să asistăm la un monolog-fluviu al celui de-al doilea. Dacă punem la socoteală faptul că mai târziu monstrul creat de savant ţine să-şi spună şi el partea sa de adevăr, îţi dai seama cam cât de mare e înghesuiala şi confuzia în colţul naratorilor.

Prin urmare, să facem puţină ordine acolo.

Cu exploratorul de la începutul volumului nu o sa te bat deloc la cap. Cred că Mary Shelley pur şi simplu nu a ştiut cum să înceapă cartea, aşa că, fire romantică, a apelat la subterfugiul epistolelor pe care un tânăr le trimite acasă şi în care îşi povesteşte aventurile polare.

Monstrului creat de Frankenstein eu îi voi spune… Frankie

Frankenstein este, ATENŢIE!, omul de ştiinţă elveţian, care visează să răstoarne ordinea naturală a lucrurilor, reanimând un corp pe care viaţa îl părăsise de mult. Şi NU monstrul, aşa cum poate ai crezut daca nu ai citit cartea şi te-ai bazat doar pe ecranizările mai mult sau mai puţin celebre, dar deloc fidele din acest punct de vedere. Mai mult, monstrul nu are niciun nume, aşa că, în speranţa că Mary Shelley nu o să mă bântuie (că tot suntem în zonă…), eu îi voi spune pe parcursul recenziei de faţă… Frankie.

Recunosc că numele acesta de alint este mai degrabă surprinzător, având în vedere tot ce-ţi spuneam despre frica mea de zombi. Însă… Frankie nu e deloc un personaj horror. Nu te sperie. Nici măcar un fior pe şira spinării nu-ţi provoacă. Ok, poate iniţial te încearcă o senzaţie de dezgust, având în vedere că este asamblat din părţile componente ale mai multor cadavre, deci… hmmm… prea proaspăt nu are cum să fie, ca să zic aşa.

Cartea (inclusiv în versiunea adaptată pentru copii) poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI

Frankenstein creează un bebeluş uriaş şi slut pe care nimeni nu-l iubeşte

Însă, izgonit de propriul creator, care brusc se sperie şi de propriul sacrilegiu, dar şi de hidoşenia care i-a ieşit din mâini, Frankie fuge în lumea largă, trăind într-o stare de teroare permanentă, căci nu înţelege nimic din ceea ce-l înconjoară.

Frankenstein

Practic, Frankie este un bebeluş uriaş şi slut pe care nimeni nu-l iubeşte. Nimeni nu-i stă alături să-i explice rosturile acestei lumi. Mai mult, este alungat din toate locurile populate de oameni, fiind nevoit să se refugieze în păduri, în vârf de munte sau în colibe părăsite. Din ascunzătorile sale, nu încetează însă nicio clipă să observe creaturile acelea pe două picioare, atât de asemănătoare lui, dar totuşi atât de diferite. Prin urmare, face eforturi să le înţeleagă gesturile şi acţiunile, prinde cuvinte, înţelesuri, începe să vorbească…

Ei, şi de aici încep problemele 🙂 !

Odată ce învaţă să vorbească, Frankie nici că se mai opreşte

Pentru că, odată ce învaţă să vorbească, Frankie nici că se mai opreşte. De parcă, nereuşind să-mi provoace un atac de spaimă, vrea să mă facă să mor de plictiseală. Prin urmare, vorbeşte despre orice. De la problemele lui sufleteşti la facerea lumii. De la natura înconjurătoare la cărţile pe care le citeşte. Desigur, Frankie nu-şi uită natura iniţială, de monstru, prin urmare din când în când omoară, uneori la întâmplare, alteori din răzbunare. Căci e decis să-i transforme viaţa într-un coşmar celui care, în loc să-i fie un părinte, i-a fost calău, condamnându-l la o singurătate teribilă. Dar, în cea mai mare parte a timpului, vorbeşte.

Aşchia nu sare departe de trunchi nici măcar când avem de-a face cu un zombi vorbăreţ. Prin urmare, singurul care reuşeşte să-l întreacă în logoree pe Frankie este chiar Frankenstein, cel care l-a creat. Şi tocmai din cauza acestuia, dispare o steluţă din evaluarea mea!

Căci, în monologurile sale, monstrul este animat totuşi de o sete de răzbunare pe care nu ai cum să nu i-o înţelegi. (La o adică, la ce l-a mai deranjat omul de ştiinţă, dacă după ce l-a creat l-a trimis cu un sut în fund în lumea largă?!!!). În schimb, când Frankenstein vorbeşte, avem de-a face cu o văicăreală continuă. Se plânge de faptul că ajunge să fie vânat de propriul experiment. Blesteamă ziua când a făcut descoperirea uriaşă care i l-a adus pe Frankie în viaţă. Este sfâşiat între iubirea pentru cei dragi şi dorinţa de a-i proteja şi, în general, nici vremea nu i se pare chiar prietenoasă cu nervii lui zdruncinaţi.

Ajunşi în acest punct al recenziei, cred că putem fi de acord cu faptul că povestea lui Mary Shelley cam şchioapătă. Şi atunci de ce nu îi scad mai multe steluţe?

Discursul de adio al “monstrului” orfan

Pentru că, în ciuda discursurilor sale interminabile, Frankie nu reuşeşte să mă plictisească. Desigur, având în vedere ce “reclamă” i se face volumului, m-aş fi aşteptat la mai multă acţiune, bătăi, crime, oameni rontăiţi şi monştri ghiftuiţi. Când colo, istoria pe care o spune Frankie este plină de emoţie, gingăşie şi puritate. Ultimele pagini ale romanului care constituie, practic, discursul de adio al “monstrului” orfan (sper că a observat toată lumea ghilimele, da?) sunt de o eleganţă copleşitoare şi n-am avut cum să nu mă gandesc, citindu-le, la ciudăţenia aceea împiedicată şi gangavă care umblă bezmetică pe la începutul cărţii. Ce transformare, ce călătorie pentru acest personaj!

În plus, în cele mai teribile momente ale sale, când setea de răzbunare îl determină să recurgă la crime cumplite, Frankie nu reuşeşte să eclipseze cruzimea de care a dat dovadă Frankenstein. Cel care, din punctul meu de vedere, se face vinovat de toată oroarea aceasta.

Cine e adevăratul monstru aici?

Căci, până la urmă, cine e adevăratul monstru aici?

Îmi amintesc că aceeaşi intrebare mi-am pus-o şi când am citit “Metamorfoza” lui Kafka. Gângania cu multe picioare a scriitorului praghez este la fel de respingătoare şi de… respinsă de cei apropiaţi ca şi mortul viu al lui Mary Shelley. Şi nu este singurul lucru pe care îl au în comun cele două creaturi.  Ambele sunt extrem de inteligente, au un spirit fin de observaţie şi reuşesc să te emoţioneze acolo unde ar trebui să te facă să ţipi de groază în încercarea lor de a-şi afla un rost în lume. Însă poate cea mai impresionantă trăsătura a lor este capacitatea de a ne pune în faţă o oglindă în care nu ne place deloc ce vedem…

Dacă povestea în sine pe mine una nu prea m-a prins, scriitura lui Mary Shelley în schimb m-a cucerit. Practic, cartea aceasta este scrisă aşa cum mi-am imaginat eu că ar vorbi o domnişoară de 19 ani din secolul al XIX-lea. Cu inocenţa vârstei, cu romantismul specific epocii şi cu manierismul impus de educaţia primită, dar, mai ales, cu multă emoţie, speranţă şi ambiţie.

Rezultat al unui pariu făcut mai degrabă în glumă între Mary Shelley şi prietenii săi, Byron şi Shelley, dar pe care doar ea l-a luat în serios, romanul trădează cu fiecare pagină dorinţa imensă a tinerei de a demonstra lumii că poate să scrie măcar la fel de bine precum companionii sai mult mai cunoscuţi, mai şarmanţi şi mai apreciaţi.

Din punctul meu de vedere, nu numai că Mary Shelley şi-a văzut visul împlinit. Dar dintre cei trei scriitori, eu una o prefer pe ea 🙂 .

Cartea (inclusiv în versiunea adaptată pentru copii) poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI

De ce nu am menţionat ilustraţiile până la P.S.?

P.S. “Dar tu nu ai citit Frankenstein în ediţia ilustrată? De ce nu ai pomenit nimic de imagini?”, mă întreabă colegul de blog, Oliver, după ce-mi parcurge recenzia.

Frankenstein

Sunt nedumerită căci are dreptate. Deţin Frankenstein în ediţia aniversară publicată de editura Art, care este presărată cu desenele lui David Plunkert. La vremea lansării s-a făcut destulă tevatură în jurul ei, doar că pe mine, cu toată sinceritatea ţi-o spun, ilustraţiile m-au lăsat indiferentă. Nici nu mi-au displăcut, nici nu m-am dat în vânt după ele. La început am încercat să combin povestea cu grafica lui Plunkert, doar că m-am lăsat rapid pagubaşă. Un pic prea moderne pentru gustul meu şi un pic prea întunecate pentru… ochii mei 🙂 , recunosc că mie desenele nu mi-au îmbogăţit lectura.

Frankenstein

Dar având în vedere că pe mine arta modernă mă nedumereşte în general (la ultima expoziţie de gen am plecat destul de încurcată din faţa unei rame de tablou în care era prins un… absorbant intim!!!), las aici câteva poze. Ca să-ţi faci singur(ă) o părere, iar dacă-ţi cumperi cartea să fii în deplină cunoştinţă de cauză!

Ce-am scris când am început să citesc “Frankenstein”

Frankenstein

Nu fac excepţie de la regulă. Trecutul meu de cititoare ascunde un păcat des întâlnit în lumea noastră, a celor peste care se prăbuşesc rafturile pline de cărţi: există titluri de referinţă în literatura mondială de care eu una nu m-am atins.

Fie prea le citea toată lumea. Sau sunt atât de pomenite/povestite/ecranizate încât aveam impresia că oricum ştiam deja despre ce e vorba în paginile lor. Ori, pur şi simplu, nu am avut niciodată chef de ele.

“Frankenstein”, saracu’, a bifat toate motivele de mai sus.

Plus unul extrem de important, despre care cred că am apucat să-ţi mai spun aici, pe blog: mie mi-e frică de zombi. Morţii vii sunt creaturile fantastice care mă terifiază, prin urmare încerc să mă ţin departe de cărţile şi de filmele care îi au ca personaje principale. Sau secundare. Sau dacă doar trece prin cadru un zombi micuţ şi drăguţ… Nu, nu, mulţumesc foarte mult!

Frankenstein, tăticul tuturor zombilor literari şi cinematografici

Iar, din punctul meu de vedere, “Frankenstein”, celebrul roman al lui Mary Shelley, este… tăticul lor, al tuturor zombilor literari şi cinematografici!

Prin urmare, iată-mă ajunsă la o vârstă venerabilă 🙂  cu această lacună de neiertat pentru o bloggeriţă care se respectă. Şi poate că nu mă grăbeam s-o remediez, dacă nu aflam destul de recent cum a ajuns să scrie la varsta de 19 ani (!!!) Mary Shelley, o tânără cam sclifosită şi apretată din secolul al XIX-lea, “Frankenstein”, unul dintre cele mai populare romane gotice din toate timpurile (dacă eşti curios/curioasă, povestea se află AICI).

Şi atunci am tresărit. Şi mi-am spus: “Aaaaaa, păi, dacă Mary a putut să scrie la tinereţe o asemenea carte, o putea şi Ana la bătrâneţe s-o citească, nu??!!!”

Adică… girl power and stuff 🙂 !

Cartea (inclusiv în versiunea adaptată pentru copii) poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate


  • Warning: reset() expects parameter 1 to be array, string given in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/templates/privacy-preferences-modal.php on line 33

    Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/anaarecarti/public_html/wp-content/plugins/gdpr/templates/privacy-preferences-modal.php on line 95

    error: Continut protejat Anaarecarti.ro!