În timp ce blogosfera se pregăteşte de lansarea volumului “Sufletul lumii”, tu poţi să le faci elegant cu mâna tuturor pentru că… ai deja posibilitatea să citeşti în premieră şi în exclusivitate un fragment din noua carte semnată de Camelia Cavadia 🙂 , care va fi publicată la Editura Trei.
Iar dacă eu abia aştept să-ţi aud părerea, imaginează-ţi ce e în sufletul scriitoarei!
„Sufletul lumii” de Camelia Cavadia (fragment)
Rămas singur, Petre potrivește lumina felinarului, se uită-n depărtare, far-a vedea mare lucru și intră în pătul. Aici a meșterit un pat din scânduri, pe care l-a acoperit cu boarfe. Nu crede c-o să mai adoarmă, dar măcar să stea întins. Vede el la ce s-o gândi ca să-i treacă timpul. Cel mai rău îi e în ora asta, până se luminează ca lumea. Pe urmă nu mai are nicio treabă. Poate sta oricât. Chiar îi place. Mirosul de proaspăt și umed, cântecul neîntrerupt al cosașilor, liniștea tremurândă. E ca și când ar fi fără să fie. Doar el și gândurile lui, ascunși într-un sertar secret al lumii.
Pune mâncarea, apa și țigările pe singurul scaun improvizat din pătul și aranjează culcușul pentru somn. Își găsește greu locul, dar odată așezat, simte cum boarfele iau forma corpului și se contopesc. Îi vine-n minte Maria.
Îi pare rău c-a trezit-o așa. La ce i-a folosit? Nu știe să-și răspundă. Pe vremea când trăia, maică-sa îi zicea deseori că-l are pe dracu’n el, la fel ca ta-su. Și că tare i-ar mai fi plăcut ca măcar el să aibă suflet bun. Că i-a fost de ajuns să-l suporte pe ta-su zi după zi. Nu i-a spus niciodată, defapt n-a spus nimănui, dar a iubit-o mult pe maică-sa.
Cu toate că avea gura mare și ta-su o beștelea mereu și-o altoia mult mai des decât o altoiește el pe Maria. Uneori crede c-o iubea atât de mult, tocmai pentru că nu se lăsa mai prejos niciodată. Era neînfricată, chiar dacă asta o costa. O iubea fără să-i poată arăta sau spune. Ce-ar fi crezut ta-su’ despre el, că e vreun papă-lapte, că stă atârnat de fusta femeii?
Dar acum, când stă singur aici, îi poate spune orice.Numai că e prea târziu să-i mai spună ceva. Și tot aici recunoaște c-o iubește și pe Maria. În felul lui ticălos și drăcos, o iubește. Și-i pare rău de fiecare dată când se poartă urât cu ea. Și-atunci de ce o face? Poate că maică-sa are dreptate. Poate chiar îl are pe dracu’-n el și-l zgândăre să facă nefăcute.
Îi place să fie singur, alteori tocmai asta îl sperie, singurătatea. N-a spus nimănui nici asta, dar de nimic nu-i e mai frică pe lume ca de el însuși. Pentru că știe, da, știe cu certitudine, simte mai puternic decât orice, că în el zace ceva neîmblânzit, pe care nu-l va putea supune niciodată. Dar aici măcar are curajul să recunoască. Gândul îi fuge iar la Maria, deși se străduiește să-l alunge. Și-o amintește așa mică și chircită în pat, de dimineață, cu chipul traversat de-o șuviță bălaie. Ceva-l împunge-n mijlocul pieptului, ca un of de forma unui ghimpe ce-apasă fără să țină cont că va răzbate în partea cealaltă a pielii. Bucata aia de piept aflată la vedere, pe care-o poate observa oricine. Nu și aici, din fericire, nu și aici, unde e singur singurel, doar el și gândurile astea chinuitoare.
Se-ntoarce pe partea cealaltă, hotărât să se culce, să lase deoparte frământările care nu duc niciodată la nimic. E ăsta care e și nu va face niciodată lucrurile ușor de înțeles. E ăsta care e și gata! Ce ar mai fi de zis?
Zumzetul perpetuu al cosașilor acoperă câmpul și-l face să tremure. Un foșnet însoțit de-un sâsâit clar și răspicat se ridică deasupra și Petre tresare. Glasul greierilor se desparte de-al celorlalte lighioane ce traversează câmpul de parc-ar fi numai al lor. Sâsâitul își face loc printre glasuri. Petre se ridică-n fund și apropie felinarul de iarbă, speriind gângăniile ce se risipesc care-ncotro. Nu vede nimic în afara insectelor înfricoșate. Sunetul încetează, doar greierii continuă să mai facă zarvă. E de-ajuns să cânte unul, că-l urmează toți. Așază felinarul la loc și se pune pe-ascultat. Sâsâitul nu se mai aude. Câmpul s-a-nvelit în liniște. Aceeași liniște care, încă de când era mic, reușește să-l tulbure și să-l calmeze totodată. Ascultă glasul pământului cu care a crescut și spera că, la rândul lui, să-și învețe copiii să-l deprindă. Dac-o fi să aibă vreodată copii. Dacă nu cumva glasul se va stinge. Sau nu se va mai opri nimeni să-l asculte. Căci lumea asta fuge de nebună, fără să-i pese că-și taie rădăcinile. Nu o avea el multă minte sau școală, dar știe că omul e făcut să trăiască în comuniune cu natura. Că ea poate trăi fără om, dar omul fără ea e gol. E doar un clopot ce sună, fără să vestească nimic.
Petre se-așază înapoi, cu fața în sus, întrezărind stelele printre crăpăturile lăsate de paiele puse pieziș, pe post de-acoperiș. Copil al pământului, a crescut în tovărășia lor de pe vremea când ta-su îl lua noaptea la păzit. Nu doar pepeni, ci tot ce cultivau. Așa a ajuns să se priceapă la descifratul vremii, știind să spună cât de cald sau de frig va fi doar după sclipirea stelelor. Știe cât e ceasul doar după poziția lunii sau a soarelui. Și tot după forma,culoarea și mărimea astrelor cerești știe dacă va avea o zi bună sau una rea. Necazurile și bucuriile, liniștea sau tulburarea sunt scrise pe cer, unde hotărârile sunt luate de cineva care poate vedea și judeca totul. Și nu se referă doar la Dumnezeu— ci la tot amestecul ăsta de forțe ce face ca lucrurile sa se-ntâmple, întunericul să dispară, iar ziua să răsară iar și iar. Petre nu se teme doar de el, ci de tot ceea ce nu poate stăpâni. Ceea ce zace înăuntrul lui și ceea ce e acolo, sus, pe cer.
Respiră liniștit. Pieptul îi urcă și-i coboră într-un ritm impus dincolo de el. Amintirea tatălui coboară asupra lui și îi invadează ca un fum încăperile trupului. Ești bleg, ești moale ca o balegă și debil ca o femeie. Ești slab și nevolnic, ești fără de ispravă. Sunt vorbe pe care le-a auzit de-atâtea și atâtea ori și cu care încă se lupta în somn. Se luptă să le dea afară, cu toate că vorbele-i alunecă ușor pe gât cu un sâsâit concentric ce-n loc să-l trezească, îl hipnotizează. Dă să se-înece, dar șirul de vorbe otrăvite coboară în el ca susurul unei ape ușor învolburate. Gâtul se dilată, pieptul se desface și vorbele se preling ca o miere curgătoare. Îl doare tot pieptul, dar se chinuie să-l țină deschis. Ești bleg, ești moale ca o balegă și debil ca o femeie. Ești slab și nevolnic, ești fără de ispravă. Petre tresare, se-neacă, dar tot nu se trezește, de parcă ceva l-ar vrea în continuare adormit. Aici, în vis, se răzvrătește împotriva părintelui ce nu l-a lăsat niciodată să iubească, să fie slab și pricăjit. Să fie copil, fecior mai apoi, bărbat acum.Fantoma lui îl chinuie de dincolo și-ar vrea s-o alunge hăt departe, dar ta-su e în el, s-a-ncolăcit în sinele și carnea lui. Gâtul îl doare, pieptul îl rupe, burta i se umflă. Petre se ridică direct în picioare cu senzația că e la un pas de moarte. Moarte ce-ar putea fi povestită în prea puține cuvinte. Ca și viața lui întreagă. Gâfâie, de parcă tocmai s-ar fi oprit din alergat. Închide cu greutate gura deschisă cu lăcomie, larg. Ceva nu-i în regulă, dar nu poate să-și dea seama ce. De fiecare dată îl supără visele cu ta-su, ocările lui și de fiecare dată se minunează că mereu și mereu găsește drumul spre el, oricât de treaz sau adormit ar fi. De data asta e cu totul altceva. E ca și când ar fi pus cu totul stăpânire pe el.
Cerul se crapă de ziuă și printre fisurile lui își face loc o veste rea. Petre o recunoaște dintr-o singură privire, chiar dacă e prima dată când i se-arată. O știe, o cunoaște, de parcă tot ce-a trăit până acum n-ar fi fost decât drumu până la această clipa. O pată vânătă, dezolantă se-ntinde pe cerul în culori nesigure. O fi el prost, da’ de văzut vede.Și de înțeles înțelege. Ceva hidos, definitiv, e pe cale să se-ntâmple. Dacă nu s-o fi-ntâmplat deja.
Petre se teme, dar n-are cui să spună. Iar cine nu și-ar dori să afle știe deja. Nu mai stă pe gânduri, încalecă bicicleta și pornește spre casă. Lasă în pat desaga cu mâncarea, țigările și apa. Pleacă, fără să se uite înapoi.Pedalează cu capul plecat, dar vede cu coada ochiului cum pata de pe cer îl însoțește. Intră în curte, intră în casa, dar Maria nu-i. A plecat pesemne să rezolve cu actele alea. Bună femeie, își spune, cu sentimentul că e prea târziu. Se descalță și se-ntinde, așa îmbrăcat cum e, pe patul frumos așezat. Se-acoperă c-o pătura de lână și se cuibărește ca-ntr-un cocon. Se roagă să adoarmă și o face numaidecât. Doarme adânc fără să viseze, fără să știe dacă se va mai trezi sau nu. Doarme. Apoi se trezește brusc în niște dureri cumplite, ce-i fac trupul să se strângă, apoi să se lăbărțeze precum burduful de acordeon. Durerile îl fac să țipe, iar sudoarea țâșnește din el ca dintr-un burete. Se ridică în picioare, dar suferința îl îngenunchează la propriu. Îi vine să-și smulgă carnea de pe el, dar nu e-n stare nici măcar să respire. Crampele se prelungesc dincolo de limita suportabilității, iar tot ceea ce corpul nu mai poate îndura se ridica în sus, spre inimă și se răspândește-n sus,spre tavan. Poate halucinează sau poate pur și simplu are mințile pierdute și de-aia vede cum abdomenul i se mișcă mlădios când într-o parte, când în cealaltă. Ca și cum cineva tocmai și-ar face loc și-ar încerca să se așeze confortabil acolo. Unduirile încetează și abdomenul rămâne plat. Durerile au dispărut, ca luate cu mâna. Se ridică ușor, se duce la oglindă și-și sumete bluza până spre gât. Cu toate că se teme, așază palmele pe burtă, fără să apese. Mângâie încet, ca și când ar unge cu o alifie invizibilă. Locul se-ncălzește, dar rămâne inert. Își proptește cu putere privirea-n oglindă și zgândăre cu ochii ceea ce mai devreme părea să se unduie. Privirea împunge oglinda, dar burta rămâne nemișcată. Dar dac-ar împunge cu degetul în ea, s-ar întâmpla din nou? Astâmpără-te! Îi spune instinctul, în timp ce altcineva sau altceva îl instigă să-mpungă. Astâmpără-te, aude din nou, însă e prea târziu deja. Degetul lui Petre nu doar împunge, ci scurmă, ca și când ar vrea să ajungă mai repede la diavolul cuibărit acolo. Nu trece decât o clipă până ce burta începe să salte ca nebuna. În dreapta, în stânga, în toate părțile deodată, provocându-i dureri insuportabile ce nu trec nici dacă sunt țipate, urlate ca din gură de șarpe, scuipate cu venin afară. Petre urlă și începe să meargă prin casă, atât cât îl țin puterile, lovindu-se de mobile, rănindu-se în toate, până ce durerea îl fulgeră și-l culcă din nou la pământ. Respiră, respiră! își spune, dar dintr-odată nu mai vede rostul. Burta îl doare ca și când cineva și-ar băga colții-n intestine, înroșiindu-le până la sânge și iar se-nconvoaie și iar se răsucește. Apoi durerea se oprește brusc și-l lasă fără vlagă, ca o marioneta ale cărei sfori s-au rupt deodată. Prăbușit, Petre respiră cu guri mici, de teamă să nu deranjeze iarăși monstrul. Cu puținele puteri adunate, se-așază domol în patul răvășit. Adoarme sau cade-ntr-un leșin, nu poate spune, căci acolo unde e nu-i nici vis, nu-i nici odihnă. E un neant ce-l înghite,dar măcar nu-l doare. Când se trezește e seară deja. Maria e acasă și-l privește cu îngrijorare.
— Ai dormit ca un mort! îi spune, fără să știe câtă dreptate are.
— Bine c-am dormit, bălmăjește Petre, în timp ce toată atenția i se adună într-un punct mic și dureros. Oare mai e acolo?
— Pregăteam masa, ți-e foame rău sau mai ai răbdare? Fac un pui de mămăliga.
— Nu mi-e foame deloc. N-o sa mănânc în seara asta.
— Nimic? Adică nu mănânci nimic?
— N-auzi că nu mi-e foame?
— Aud, dar nu pot să nu mă mir.
— Am mâncat târziu pachetul, minte cu nerușinare Petre, rugându-se să nu se dea de gol, că habar n-are ce i-a pus în el.
— Ești bolnav? întreabă femeia încercând să-și ascundă-ngrijorarea.
— Nu. De ce sa fiu?
— După cum ai dormit… de mâncat, nu vrei să mănânci… nu cred ca ți-e bine.
— N-am nimic, nu mă mai enerva! ridica Petre glasul, înainte să-i pară rău.
Rămâne pe marginea patului, fără să-ndrăznească să se miște prea mult. Oare mai e acolo? asta e tot ce-l interesează și pentru o clipă se gândește că poate totul a fost doar un vis. N-are el, însă, norocul ăsta, oricât de mult și-ar dori. Înăuntrul lui zace un monstru dintotdeauna, dar care acum a prins viață și chip. Nu știe cum arată,dar nici n-ar vrea să știe. E de ajuns că-l simte. De ajuns!
