“Măştile fricii” de Camelia Cavadia – Ana are carti!

“Măştile fricii” de Camelia Cavadia

Dragă Cami,

Cu acest apelativ de alint spulber azi unul dintre marile secrete pe care l-am ţinut bine ferecat faţă de cititorii şi cititoarele acestui blog: eu şi Camelia Cavadia ne cunoaştem de pe vremea când ei nici prin gând nu-i trecea că va ajunge un fenomen literar, iar eu şi ideea de blog eram mai paralele decât paralelele lui Euclid.

(Dacă tot suntem la ora confesiunilor, n-am nici cea mai vagă idee ce e cu paralelele lui Euclid ca o adevărată absolventă de filologie ce sunt! Dar mi s-au aşezat aşa frumos în frază, trebuie să recunoşti…)

Revenind…

Fără să ne lege vreo mare prietenie, ne-am întâmpinat tot timpul una pe cealaltă cu un anume tip de căldură care îmbrăca întâlnirile noastre într-o familiaritate confortabilă chiar şi după ani întregi în care nu ne-am văzut.

Şi cu toate acestea romanele tale constituiau un subiect tabu de fiecare dată când ne intersectam. Pur şi simplu, nu discutam despre ele. Până într-o zi când tu, cu acelaşi curaj nebun cu care te-ai aruncat în lumea scriitorilor, ai apucat taurul de coarne: “Anuţa, aş vrea tare mult să-mi citeşti una dintre cărţi şi să-mi spui părerea ta, deşi mi-e foarte frică…”. Ţie, Cami? Ţie ţi-e frică?!!! Eu ce să mai spun… că sunt terifiată de-a dreptul! Dacă n-o să-mi placă?! Dacă n-o să găsesc modalitatea de a-ţi spune ce cred fără să te rănesc?! Dacă pierd astfel compania unui om care reuşeşte parcă de fiecare dată când ne întâlnim să dea timpul înapoi, pe vremea când eram tinere, dar jur că nu atât de neliniştite?!

Cam aşa peroram singură prin casă, după ce mi-a fost clar că voi accepta provocarea.

Şi apoi… am deschis “Măştile fricii”.

………..

Nu, nu e o carte frumoasă. Nici măcar drăguţă… Sau agreabilă.

“Măştile fricii” stă fix în celălalt capăt al spectrului şi se citeşte cu inima strânsă, uneori cu ochii mijiţi, cu stomacul făcut ghem şi cu o explozie de amintiri, dacă faci parte din generaţia “cu cheia de gât”.

“Ziua cea mai fericită din viaţa mea (…) a fost aceea în care a murit tatăl meu”

“Ziua cea mai fericită din viaţa mea (…) a fost aceea în care a murit tatăl meu” este, practic, fraza (excelentă!) cu care se deschide volumul, iar şocul cu care vine aşază şi coordonatele pe care e construită practic toată cartea. Căci trei fraţi, Ema, Sofia şi David, trăiesc coşmarul unui părinte care se distrează umilindu-i, bătându-i, torturându-i fizic şi psihic, totul sub privirile mamei a cărei impasibilitate nu face altceva decât să accentueze oroarea.

Detaliile scenelor sunt oribile căci Camelia Cavadia este chirurgicală în a descrie nu doar rănile fizice cu care se aleg cei trei copii, cât mai ales rănile sufleteşti pe care le provoacă starea de frică (cu toate nuanţele ei) în care trăiesc puştii. Frica le devine, practic, a doua natură, iar moartea tatălui nu aduce altceva decât timpul necesar vindecării cicatricilor de pe trupuşoarele lor. Atât.

Cum vor creşte aceşti copii? Cum vor fi ei ca adulţi? Ce se va întâmpla cu sufletele lor făcute ţăndări? Sub atâtea straturi de abrutizare mai există ceva pur care să le permită să spere la nişte vieţi liniştite, frumoase, luminoase?

Întrebarea care atârnă deasupra lor ca un blestem e “Dacă suntem și noi la fel?”

Spre deosebire de multe, foarte multe recenzii de pe net (care nu fac altceva decât să-ţi povestească romanul pe scurt… DE CE să faci una ca asta???!!!), eu nu-ţi voi dezvălui soarta celor trei fraţi, mai ales că răspunsul la întrebarea care atârnă deasupra lor ca un blestem, “Dacă suntem și noi la fel?”, nu este deloc previzibil. Ba chiar aş putea spune că decizia luată de Camelia Cavadia în privinţa fiecăruia mi-a creat un moment de stupoare, din care mi-am revenit rapid pentru a declanşa o rundă de aplauze la adresa curajului unei scriitoare care în viaţa de zi cu zi este extrem de solară pentru ca între copertele propriei cărţi să se dovedească o… dură. Căci Cavadia, fără să-i judece pe Ema, Sofia şi David, nu le ţine nici partea şi se fereşte cât poate de capcana comercială a unui final hollywoodian.

Dacă nu vei scoate de la mine niciun amănunt în privinta felului în care se construiesc destinele celor trei personaje, vreau să mă opresc în schimb asupra… absenţei celui de-al patrulea.

Am citit prima jumătate a cărţii cu un acut sentiment că s-a uitat ceva pe drum, fără să pot pune punctul pe i… pentru ca la un moment dat să realizez brusc că din romanul Cameliei Cavadiei lipsesc… umanitatea, în general, şi câţiva vecini amărâţi acolo, în special, care să ia atitudine, să le sară copiilor în ajutor. Absenţa unei societăţi care să intervină fie şi numai vocal în favoarea unor fiinţe lipsite de apărare aruncă asupra lecturii şi un surprinzător sentiment de vinovăţie, de parcă nu era şi aşa destul de inconfortabil de citit această carte.

Căci, dacă nu ai suferit în copilărie un astfel de tratament, sigur ai cunoscut pe cineva care trecea prin acest coşmar. În cazul meu particular, era vorba de familia care locuia la etajul 3 pe scara noastră şi ale cărei scandaluri, ţipete şi lovituri se rostogoleau pe scări de le auzeam şi noi, care locuiam la parter. Intervenea cineva? Niciodată… Nu am de gând să analizez aici motivele – frica de miliţia comunistă, ruşinea de a te amesteca în treburile altora, dorinţa de a nu te lega la cap dacă nu te doare… toate formau acel amestec care ne ţinea pe toţi departe de uşa apartamentului de la 3.

Oribil…

Şi, exact ca în amintirile mele, celor trei copii din “Măştile fricii” nu li se dă nicio şansă de a scăpa din infern.

Se spune că e nevoie de un sat întreg pentru a creşte un copil. Şi, aş adăuga eu, e suficientă indiferenţa lui pentru a-l distruge.

P.S. Am stat mult şi m-am gândit câte steluţe să acord romanului. Îţi spun sincer că am fost tentată să-i confisc una doar pentru că eu nu-l voi reciti niciodată, atât de amar este. Dar n-o voi face! Pentru surpriza pe care mi-a provocat-o, pentru faptul că nu l-am putut lăsa din mâini până în orele dimineţii, pentru apelul magistral la amintirile comune ale generaţiei mele, pentru uşurinţa cu care se leagă frazele, de nici nu ştii când dai ultima pagină, şi pentru curajul incredibil al lui Cami de a scrie un astfel de roman şi, MAI ALES, de a-mi cere MIE părerea despre el 🙂 , “Măştile fricii” primeşte de la mine 5 stele şi… o îmbrăţişare uriaşă pentru scriitoarea aceasta cu aspect de puştoaică, acum că am scăpat amândouă de propriile noastre măşti ale fricii!

Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate