Blogul anaarecarti.ro publică astăzi, în premieră și în exclusivitate, un fragment din Un țărm sălbatic și întunecat, cel mai nou roman semnat de Charlotte McConaghy.
Prima dată am auzit de romanul Un țărm sălbatic și întunecat atunci când m-am documentat pentru articolul despre Premiile Goodreads Choice 2025, unde a ocupat locul al doilea la categoria Ficțiune. Am scris atunci așa:
„Acțiunea romanului Wild Dark Shore de Charlotte McConaghy are loc pe o insulă care adăpostește cea mai mare bancă de semințe din lume și pe care locuiesc Dominic Salt și cei trei copii ai săi. Sosirea, în timpul unei furtuni, a unei femei dă peste cap viețile tuturor. Nu-i așa că acest lucru se întâmplă de fiecare dată? 😊“
Ce nu am spus a fost faptul că sunt, pur și simplu, fascinat de atmosfera de mister care mi se pare că învăluie titlul (și ce titlu!!!) și subiectul cărții apărute la Editura Trei. Nu mai zic că ilustrația este perfectă pentru atmosfera de mister mai sus menționată. Culmea este ca habar nu am dacă Un țărm sălbatic și întunecat are un mister sau ceva de genul acesta în ea. Tot ce știu este că este o carte pe care vreau să o citesc ACUM!
Editura TREI prezintă Un țărm sălbatic și întunecat astfel:
O familie pe o insulă îndepărtată.
O femeie misterioasă eșuată pe țărm.
O furtună la orizont.
Insula Shearwater, aflată nu departe de Antarctica, găzduiește cea mai mare bancă de semințe din lume. Părăsită de cercetători din cauza creșterii nivelului mării, îi adăpostește acum doar pe Dominic Salt și pe cei trei copii ai săi. Până când valurile o aduc pe enigmatica Rowan în viața lor. Pe măsură ce furtunile se intensifică, toți trebuie să decidă dacă pot avea suficientă încredere unul în celălalt pentru a proteja insula și a supraviețui.
Un roman despre alegerile imposibile pe care le facem pentru a-i proteja pe cei pe care îi iubim, chiar și atunci când lumea din jurul nostru dispare.
• Instant-bestseller NEW YORK TIMES
• Nominalizată pe lista lungă la THE WOMEN’S PRIZE FOR FICTION 2026
• Selectată de Clubul de lectură al lui REESE WITHERSPOON
• Una dintre lecturile MUST-READ 2025, conform revistei Time
• Nominalizată pe lista lungă pentru THE CARNEGIE MEDAL
„McConaghy descrie splendid lumea naturii și reușește cu măiestrie să intensifice tensiunea, pe măsură ce suspiciunile reciproce se adâncesc și secretele sunt treptat dezvăluite. O lectură captivantă!” – GUARDIAN
„Când citești acest roman excepțional de ingenios și profund uman, ai senzația că îi urmărești pe ultimii oameni de pe Pământ în timp ce se pregătesc să-și lase o parte din suflet în cel mai frumos loc pe care îl vor cunoaște vreodată.“ – Washington Post
„Acest roman are de toate – imagini obsedante care ne reamintesc de ce este în pericol planeta noastră, un copil precoce și adorabil, o notă de romantism, un mister care îți face tensiunea să crească și o poveste de supraviețuire emoționantă.“ – USA Today
Charlotte McConaghy este autoarea bestsellerelor Once There Were Wolves, câștigător al premiului Indie Book Award for Fiction 2022, și Migrații, desemnat cea mai bună carte a anului de revista Time și cea mai bună carte de ficțiune a anului 2020 de Amazon. Cărțile sale au fost traduse în peste 30 de limbi și sunt în curs de adaptare. Locuiește în Sydney împreună cu partenerul și cei doi copii ai ei.
Un țărm sălbatic și întunecat de Charlotte McConaghy – Fragment
Traducere de Elena Marcu
Dominic
În întuneric îmi spune să nu deschid ochii. Îmi spune că, dacă încerc să mă uit, va dispărea. Deja știu asta și strâng din pleoape atât de tare, încât mă doare capul, dar pentru ea fac orice.
Sunt aici, spune, și parcă este, îi simt respirația pe obraz, pe buze. Nu sunt atât de dus, încât să nu știu că e o minciună. Chiar când îi aud cuvintele, le aud și pe ale mele spunandu‑mi să mă opresc, pentru numele lui Dumnezeu, oprește‑te. Dar ea este atât de moale și eu sunt un laș. O las pe soția mea să mă țină în brațe și rămân cu ochii închiși în întuneric.
Aici, pe Shearwater, momentele însorite sunt scurte. În această dimineață cerul este de un cenușiu palid și o ploaie măruntă îmi acoperă fața când ies din baracă. Mă strecor printre pietrele scoase la suprafață de reflux, având grijă să‑mi păstrez echilibrul. În primul rând, am venit aici, în sud, pentru a vedea care e situația cu banca de semințe și pentru a curăța baraca, dar și în căutarea unei ambarcațiuni.
Există un singur loc pe lângă care nu am trecut în drum, un golf stâncos, unde e dificil de ajuns pe jos. Ocolesc pietrele unui promontoriu curbat și încep să cobor stânca abruptă cu grohotiș până când unghiul se deschide și dezvăluie o apă întunecată dedesubt. Curentul feroce pe care îl numim Deriva se oprește aici pe un pat de stânci ascuțite. Și, prinsă în colții lor, spartă în numeroase bucăți, se află mica ambarcațiune care a adus o străină pe țărmurile noastre. Nu am nicio îndoială că oricine a mai fost pe acea barcă nu mai este acum în viață. Cei doi copii mai mari ai mei nu sunt sus, în far, ci pe plaja Pensetei. Mă îndrept spre ei, ocolind corpurile masive ale focilor‑elefant. Majoritatea mă ignoră, dar primesc câteva răgete de avertizare să am grijă pe unde merg, iar una dintre ele îmi aruncă nisip peste picioare.
Raff stă pe nisipul negru, fin, ca nămolul, și îi spune ceva lui Fen, care se află în fața lui și face exerciții de întindere a mușchilor de la picioare. Se uită la mine când mă apropii. Amândoi au moștenit de la mama lor ochii albaștri și părul blond. Parcă ar fi gemeni, obișnuiam să spunem. S‑au născut la zece luni distanță și — Doamne! — ce delir a fost copilăria lor, e un miracol că mariajul nostru a supraviețuit.
— S‑a trezit? întreb.
— N‑am fost încă sus, îmi răspunde Raff, parcă scuzandu‑se.
— Fată focile! anunță Fen.
Mă uit pe lângă ei la grămada de foci aflate puțin mai departe pe plajă; cu siguranță sunt mai zgomotoase decât de obicei.
— Nu‑mi place ca Orly să stea singur cu ea, spun, uitandu‑mă la Raff.
El se ridică și se spală pe mâini.
— Îmi pare rău.
— Abia dacă mai respira, subliniază Fen.
Mă uit la fiica mea. Nasul și obrajii îi sunt plini de pistrui și urme ale arsurilor de soare; adesea mă tem că va face cancer de piele. Pe această insulă nu există nicăieri umbră, niciun adăpost împotriva intemperiilor. De aceea cred că suntem norocoși că cerul este în mare parte întunecat, dar vijeliile pot fi la fel de dăunătoare: Fen e plină de mușcături de vânt. O studiez, o sorb din priviri, mă gândesc cât de frumoasă este și cât de mult îmi lipsește, știind totodată că este mult prea încrezătoare.
— Vreau ca amândoi să fiți în gardă, bine? N‑o cunoaștem. Nu știm nimic despre motivul pentru care se află aici.
Raff dă din cap, iar pe fața lui Fen alunecă o umbră, o expresie de dezamăgire, de milă chiar. I se pare o nebunie să te gândești astfel la o femeie rănită care are nevoie de ajutor și poate că are dreptate, dar privirea ei îmi transmite în primul rând că fiica mea nu mai are încredere în mine. Dacă înainte doar mă temeam că se îndepărtează, acum sunt sigur de asta. Nu se simte în siguranță lângă mine sau poate că nu se așteaptă s‑o protejez, se îndoiește de capacitatea mea de‑a recunoaște pericolul, singura misiune a unui tată. Mă cuprinde panica: ar trebui s‑o iau în brațe și nu știu cum s‑o fac.
— Trebuie să vii cu noi acasă, îi spun. Când se va trezi, femeia va avea nevoie de ajutor ca să se schimbe, să se spele, să meargă la toaletă. E mai bine să fie o altă femeie lângă ea. Fen se uită la focile ei și aștept să văd dacă mă va contrazice, dar ea pornește spre deal fără niciun cuvânt. Eu și Raff o urmăm. Pe măsură ce înaintăm, studiez plaja și modul în care s‑a schimbat de la maree; oceanul a înghițit o gură de pământ mare. Multe dintre stânci au dispărut, luate de furtună. Coasta nu seamănă deloc cu cea pe care am găsit‑o aici, în urmă cu opt ani.
Suntem cu toții foarte conștienți de acest fapt, dar nu prea vorbim despre ce presupune creșterea rapidă a nivelului mării: dispariția stâncilor și a plajelor, dispariția bazei de cercetare și a tuturor clădirilor adiacente, dispariția hangarului pentru bărci și a Zodiacurilor, dispariția unei modalități de a ne îmbarca în siguranță pe o navă care să ne ducă de‑aici. Creșterea nivelului mării înseamnă pierderea casei noastre.
— Cum a fost la banca de semințe? întreabă Raff.
— Nu mai e curent.
Se clatină pe picioare și se holbează la mine. Îi arunc o privire scurtă și sumbră peste umăr, dar continui să merg.
— Cât timp se poate păstra temperatura joasă fără electricitate? întreabă Fen. Clatin încet din cap.
— Teoretic, câteva săptămâni.
N‑o spunem, dar știm cât de aproape e acel moment.
Nava RSV Nuyina trebuie să vină să ne ia, pe noi și semințele, cam peste șapte săptămâni.
— Am găsit barca, le spun ca să schimb subiectul.
— E distrusă? întreabă Raff.
Aprob din cap.
— Unde e? întreabă repede Fen. A fost luată de curenți?
Aprob din nou din cap.
— Atunci n‑avem cum să ajungem la ea, spune Raff.
— Probabil că nu.
— Dar oamenii… adaugă Fen.
Se referă la cadavre.
— Trebuie să așteptăm nava.
Pare îngrozită.
— Dar vor fi…
Clatină din cap.
— Eu pot s‑ajung la ea.
S‑ar putea să fie adevărat. Este o înotătoare formidabilă. Dar nu s‑ar descurca mai bine decât barca sfărâmată. În plus, nu am de gând să‑mi las fiica de șaptesprezece ani să caute trupuri înecate pe fundul mării.
— Ar trebui îngropați, tată! Nu putem să‑i lăsăm așa!
— Putem. Acum pe fundul mării sunt doar trupurile lor. Asta îi reduce la tăcere. Îi văd pe amândoi căzând pe gânduri, analizandu‑mi cuvintele, sensul și adevărul lor. Îmi dau seama că pentru Raff este de‑ajuns, dar că Fen are nevoie de mai mult, devine din ce în ce mai convinsă de existența unor spirite neliniștite pe această insulă. În definitiv, sunt niște copii și, până ajungem la baza pantei, vălul sumbru s‑a ridicat deja de pe ei și își zâmbesc înainte de‑a o lua la fugă. Rareori ratează o ocazie de‑a se întrece până în vârf. Eu râd și, Doamne, energia lor, tinerețea lor… mă simt matusalemic. Dar lui Raff îi trece prin minte ceva și se oprește, pierzandu‑și avantajul.
— Tată, nu‑i spune lui Orly despre banca de semințe, bine? Va fi dărâmat.
Și eu mă gândisem la același lucru, dar murmur:
— Dacă tu o să reușești vreodată să‑i ascunzi ceva băiatului ăstuia, să‑mi spui și mie secretul tău.
