Exclusiv: „Buckeye: Când va veni furtuna“ de Patrick Ryan. Citește un fragment

Am auzit de „Buckeye: Când va veni furtuna” de Patrick Ryan atunci când a apărut pe lista de bestselleruri din The New York Times. Motivul pentru care mi-a atras atenția a fost faptul că, la prima vedere, am crezut că mă uit la o carte semnată de cineva pe nume Patrick Ryan Buckeye, iar cartea se numea „A novel”. A durat ceva până să-mi dau seama că „Buckeye” este titlul cărții. 😊

Intrigat și amuzat, am început să caut detalii despre roman. Așa am aflat că acesta este considerat ca fiind o lectură emoționantă pentru pasionații de povești tulburătoare despre urmările celui de-al Doilea Război Mondial, iubire și secretele care pot distruge două familii dintr-un orășel american.

Cât de tulburătoare este povestea? Ei bine, suficient de mult pentru a propulsa „Buckeye: Când va veni furtuna” pe toate listele importante ce conțin cele mai bune romane din 2025. Iată doar câteva dintre ele:

• Locul 1 în topul Amazon’s Best Books
• Cea mai remarcabilă carte a anului conform The New York Times
• Carte notabilă a anului conform Washington Post (Washington Post Notable Book of the Year)
• Finalist pentru Barnes & Noble’s Book of the Year
• Top 15 cele mai bune cărți ale anului în revista People
• Câștigător al Ohio Book Award for Fiction
  

Editura Trei prezintă „Buckeye: Când va veni furtuna“ astfel…

Dau lucrurile pe care le iubești măsura vieții tale? Sau doar greșelile pe care le-ai făcut?

Mai 1945. În euforia provocată de victoria Aliaților în Europa, Margaret Salt îl sărută pe Cal Jenkins. Cal este căsătorit cu Becky, ale cărei daruri spirituale îi ajută pe cei vii să comunice cu morții, în timp ce soțul lui Margaret, Felix, se află în misiune pe mare.

Ceea ce începe ca o greșeală devine un secret complex, care îi leagă definitiv pe toți patru în moduri neașteptate, iar consecințele alegerilor făcute cu mult timp în urmă le remodelează viețile, marcând profund următoarea generație.

O saga luminoasă și tandră a secolului XX, care dă laoparte poleiala visului american, scoțând la iveală miezul lui dur. –

THE GUARDIAN

Plină de umor și de emoție, această carte este un omagiu tulburător adus bucuriilor și necazurilor vieții de familie.

PUBLISHERS WEEKLY

Buckeye este un roman grandios despre iubire, război și intimitățile periculoase din viața unui orășel. Este amuzant și tandru, realist și ciudat.

Ann Patchett

O adevărată minune. Este cartea anului pentru mine. Îmi place la nebunie.

Chris Whitaker

Patrick Ryan evocă o Americă dispărută cu o abilitate ieșită din comun și scrie cu profundăînțelegere și inteligență lirică. Este un roman în care te cufunzi, o lume în sine.

Tom Perrotta

O cronică a plecării și a pierderii, a iubirii și a iertării, ce arde încet și cu speranță până la final.

BOOKPAGE

Cine este Patrick Ryan?

Patrick Ryan s-a născut în Washington, D.C. și a crescut în Florida. Este autorul colecției de povestiri The Dream Life of Astronauts, desemnată una dintre cele mai bune cărți ale anului de către St. Louis Times-Dispatch, LitHub și Electric Literature și inclusă pe lista lungă pentru The Story PrizeB. Lucrările sale au apărut în The Best American Short Stories, în antologia Tales of Two Cities și în alte publicații. Este redactor-șef al revistei literare One Story. Locuiește în New York.

„Buckeye: Când va veni furtuna“ – Fragment

Capitolul trei

Își făcuseră griji — individual, fiecare în parte — că frecușul acestor zile dintâi de activități parentale i‑ar putea dezbăra cu totul de dinamica pe care și‑o clădiseră, însă nu avea să fie cazul. Singura parte unde avură dificultăți să își reia rutina era viața sexuală. Presupuseseră amândoi că vor reveni la ea după ce se mai linișteau apele, dar se mai linișteau apele lor vreodată? Acum, când făceau sex, îl simțeau ca pe un tur al victoriei post‑bebeluș pentru care le lipsea atât energia, cât și entuziasmul.

N‑ar fi putut niciu­nul, totuși, să pună degetul pe rană. Cal se întreba dacă faptul că nu mai puteau avea încă un copil era un obsta­col în calea chefului de sex al lui Becky. Becky se întreba dacă nu cumva Cal se obișnuise prea de tot cu ideea de a fi „pus pe pauză“ (cum formulase ea) o perioadă atât de lungă. Amândoi se întrebau dacă celălalt nu simte, cumva, mai puțină dorință decât înainte.

Toate cele de mai sus erau adevărate, însă doar până la un punct. Încă se doreau câteodată, dar ca niște urși amorțiți și subțiați, ieșiți din hibernare doar cât să bage ceva în stomac înainte să se ducă iarăși la culcare. De obicei, când unul dintre ei voia, celălalt nu, iar riscul acelei stinghereli văduvea întrebatul de orice distracție. Trecură săptămâni. Nu vorbeau despre asta. Nu voia niciunul să‑l facă pe celălalt să se simtă prost. Nu voia niciunul ca el să fie cel cu problema — dacă, într‑adevăr, era o problemă, ceea ce se putea să nu fie, fiindcă niciunul dintre ei nu știa cum ar fi trebuit să meargă lucrurile și cine avea vreme să se oprească și să evalueze? Problemele, în felul ăsta, câștigă. Problemele cuceresc lumea.

Doamna Dodson începu să treacă de câteva ori pe săptămână pe la Becky și Skip. Traversa Taft Street adu­când sendvișuri ori biscuiți cu ghimbir. Becky se bucura mereu să o vadă. Doamna Dodson, ieși la iveală, avusese mai mult de un copil; pe lângă Henry junior, mai existase o fată, moartă de enterită înainte să împlinească trei ani. Becky duse mâna la gură când află povestea de la doamna Dodson. Nu‑și închipuia cum e să treci prin așa ceva ca părinte și o și mărturisi, însă doamna Dodson spuse că timpul ajută. Timpul era ca o piatră de temelie cu multe niveluri, explică, apoi găsi, după o clipă, cuvântul pe care îl voia: straturi. Până și lucrurile cele mai de neîndurat deveneau, după o vreme, fosile.

Îl localizaseră pe Henry Junior încă dinainte să se nască Skip. Ori, mai degrabă, îl localizase Becky în vreme ce doamna Dodson îi stătuse, tăcută, alături. Henry Junior nu luase nicio formă și sunase vag, însă împăcat. Becky nu izbutise să deslușească prea multe în privința lui, în afara unei absențe a suferinței pe care i‑o raportă vecinei.

— Ei bine, zisese doamna Dodson, așa nădăjduiesc. Îi e destul de cald?

În toiul verii, stând față în față în sufrageria lui Becky, cu doamna Dodson ținându‑l în poală pe Skip, Becky declară că nu are stare și că ar vrea să facă iarăși ceva.

Skip avea aproape patru luni. Nu părea nerezonabil să reia lucrul, măcar câte două zile pe săptămână, la centrul de reciclare; războiul, până la urmă, încă își bătea toba. Când zise asta, Becky se întrebă dacă doamna Dodson are să o descurajeze, ba poate chiar să îi spună că e de datoria ei să rămână acasă cu Skip.

— Stau eu cu el, declară doamna Dodson, și ceva pe chi­pul lui Becky o îmboldi să adauge: Nu‑s așa de bătrână.

Îi ciufulise lui Skip, până atunci, părul blond, dar își lăsă palmele să alunece pe urechile lui și șopti peste creștetul copilului:

— Am șaizeci și doi.

— Foarte drăguț din partea dumitale, răspunse Becky. Te vom plăti, firește.

Doamna Dodson spuse că nu, nu vrea nicio plată. Nu că ar fi avut vreo legătură, dar își dorea, de fapt, încă o ședință de spiritism — să vadă dacă Becky putea ajunge la fiica ei.

— Să văd dacă‑i acolo, atâta tot. Nu știu de ce‑ar fi, după atâta amar de vreme, dar, dacă este, mi‑ar plăcea să‑i zic „bună“. De săptămâni tot stau să te întreb, dar am așteptat să te întorci în lume.

Mai așteptau și alții, adăugă doamna Dodson. Câțiva. O prietenă care locuia în cvartalul alăturat. Și cineva din Camden care făcuse cunoștință cu Becky și Cal într‑o seară, când ieșiseră la plimbare. Interesul și‑l exprimase și domnul Timmons, proprietarul magazinului de cera­mică de pe Fourth Street, fiul îi fusese omorât pe insula Guadalcanal. Doamna Dodson socializa mai mult decât își imaginase Becky.

— Doar dacă ești interesată. Dacă nu, nu mai suflu o vorbuliță despre asta.

— Ce le‑ai spus că sunt în stare să fac?

— Nu le‑am spus că poți să faci ceva. Le‑am spus ce ai făcut. Și nici n‑am înflorit‑o. Am zis că am ieșit din odaia aceea simțind că am respirat același aer cu fiul meu. Și ăsta e adevărul, conchise doamna Dodson, săltând pe genunchiul acoperit de rochia de vară toate cele șapte kilograme ale lui Skip.

Mersul era încă în regulă, însă statul în picioare pen­tru orice interval de timp deveni incomod pentru Cal, chiar și cu pantoful ortopedic. Ajunse, în tălpile goale, mai instabil decât oricând — și se simțea inconfortabil chiar și când rămânea pe loc. Căută printre scurtăturile de lemn din curtea lui Everett, tăie și lipi laolaltă bucăți, făcându‑și suporturi de cinci centimetri înălțime, puțin mai lungi și mai late decât laba piciorului. Unul dintre suporturile acestea îl puse în baie, să stea pe el când se bărbierea și se spăla pe dinți, unul la piciorul patului, să se urce pe el cât se îmbrăca și altul în bucătărie, în caz că se nimerea să fie în picioarele goale sau în șosete când o ajuta pe Becky să strângă după prânz. Pentru serviciu își cumpără un taburet și îl păstră după tejghea, să se așeze pe el când nu avea mușterii.

Roman îl lăsa acum să lucreze singur. Roman avea de ținut sub ochi magazinul de corpuri de iluminat din Fos­toria și micul local din Tiffin, așa că treceau zile întregi în care nu punea piciorul în Magazinul de Scule Hanover. Lui Cal îi convenea. Îi plăcea mai mult slujba fără să îi dea socrul târcoale, se simțea mai în largul lui cu oamenii care intrau în prăvălie. Fără să încerce — ba chiar fără să intenționeze — vându un cuptor electric cuiva care căuta un set de șuruburi cu cap în cruce. Era ultimul cuptor pe care avea să îl vadă prăvălia până după război.

Prietena doamnei Dodson — cea care locuia în cvar­talul învecinat — era curioasă în privința unui văr demult răposat. Persoana din Camden voia să schimbe o vorbă cu mama pe care o îngropase toamna trecută. Iar domnul Timmons de la magazinul de ceramică era atât de îndure­rat din pricina fiului, încât îi venise greu, la început, să își spună oful. Trei străini pe care Becky îi invită la ea acasă, cu trei ocazii diferite, să o însoțească în odăița de la etaj.

Aveau întrebări cu toții, iar ea nu putu să nu se întrebe dacă plecaseră frustrați de acolo, fiindcă răspunsurile pe care era în stare să le furnizeze se dovedeau adesea neclare. Și totuși, fiecare dintre oamenii aceia dori să revină, ceea ce și făcu. Și fiecare dintre ei mai știa o persoană pe care ar fi interesat‑o o ședință cu ea. „Rugați‑i, numai, să sune înainte“, zise Becky. „Figurez în cartea de telefon.“ Însă unii erau prea sfioși ca să sune — domnul Timmons, de pildă, care preferă să zăbovească pe trotuar și să se zgâ­iască la casă până ce Becky coborî să îl întrebe ce poftește.

Într‑o seară, Cal ieși să întâmpine un cuplu de femei între două vârste — se dovedi că erau surori — care se învârtea prin preajma căsuței poștale. Când întrebă dacă le poate fi de ajutor, una dintre ele vru să afle dacă doamna Jenkins e acasă și cealaltă mărturisi că, sperau ele, le‑ar fi putut localiza bunicul. Cal simți că i se încordează pielea frunții. Le rugă să aștepte pe verandă și porni în căutarea lui Becky, care îl ștergea pe Skip, după baie, cu prosopul. Cal o anunță că are oaspeți și ce pofteau aceștia.

Becky gemu.

— Tare aș vrea să sune înainte.

— De ce să sune? Nu ne cunosc.

Becky i‑l puse pe Skip în brațe și coborî. Câteva minute după aceea, urcară toate la etaj.

— Așadar, zise Cal după plecarea surorilor, știau, întâm­plător, că te ocupi cu asta?

— Sunt prietene ale prietenelor doamnei Dodson, lămuri Becky.

După o săptămână, când se întorcea de la serviciu și oprea mașina pe alee, Cal văzu ieșind din casă o femeie care nu era una dintre surori. Părea să aibă ochii umflați și, ducându‑și la nas un șervețel, trecu pe lângă automobil fără să pară a‑l observa.

— Era domnișoara Valenz. Ne‑am cunoscut cu ea într‑o seară, explică Becky. Are cățelul ăla mic, terrierul scoțian, mai ții minte? I‑a murit logodnicul pe insula Attu.

Cal și‑o amintea, zise că îi pare rău să audă ce pățise logodnicul. Era domnișoara Valenz tot o amică de‑ale doamnei Dodson?

Becky ridică din umeri.

— Cred că domnișoara Valenz întinde vorba pe la oame­nii din cartier.

Dar cât de mulți oameni?

Odată, când Cal era la magazin, Becky, care ieșise la plimbare cu Skip, descoperi o tânără palidă pe veranda din față, strângând în pumn bareta poșetei. Doamna Wooters din Camden o trimisese, mărturisi. Voia să știe dacă Becky i‑ar putea localiza fratele, pe care îl pierduse din pricina războiului. Becky o invită sus.

Câteodată, lumea spiritelor era tăcută ca o mănăs­tire. Alteori, putea fi precum o linie telefonică partajată, supraaglomerată, plină cu pălăvrăgeli distante, gemete, râsete și plâns. Oricum ar fi fost, Becky izbutea mereu să detecteze un murmur — care, concluzionase, era sunetul colectiv al gândului cinetic vibrând prin eterul suprana­tural. Devenea tot mai pricepută. Însă nu‑l putu găsi pe fratele tinerei femei.