Autor: Jonathan Safran Foer
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Humanitas
Anul apariției: 2017
Traducere: Andra Matzal, Cosmin Postolache
Am să-ncep cu un avertisment: dacă vrei să citeşti „Iată-mă” pentru că eşti, ca mine, fan Jonathan Safran Foer şi ți-au plăcut la nebunie celelalte cărți ale lui, fă-o. Dacă vrei s-o citeşti pentru că ți-au atras atenția scurtele review-uri de pe coperta 4, „Iată-mă este radiografia dureros de sinceră şi cât se poate de amuzantă a unei despărțiri (…)” sau „Foer aşază mâna cititorului pe însăşi inima experienței omeneşti – frumusețea transcendentă a relațiilor interumane. Citeşte, o să simți viața pulsând”, n-o face.
Da, este dureros de sinceră, dar jur că nu este nimic amuzant în toată povestea asta. Şi n-o să simți viața pulsând, ci luându-te pe sus ca o viitură şi izbindu-te de pereți. Nu e o radiografie a despărțirii, ci, mai bine zis, o autopsie, care scoate la iveală tot ce ai băgat cu mătura sub preş, pe post de compromis, toate regretele, toate meschinăriile, toate secretele, toate… puseele de dispreț, toate dorințele reprimate şi idealurile zdrobite, toate întrebările de genul „oare cum ar fi fost viața mea dacă aş fi ales altfel?”…
Am convingerea că “Iată-mă” de Jonathan Safran Foer e, de fapt, o mărturie
Şi e atât de… personal construită, încât, aproape cu convingerea că am de-a face cu o mărturie, am verificat repede pe net starea civilă a lui Foer. Nu m-am înşelat.
Jacob, scenarist la HBO (urzind la „Urzeală”, după toate aparențele :), de vreme ce tatăl lui îl ia la mişto că scrie despre dragoni, în loc să scrie despre lucruri serioase), e un evreu de 42 de ani (Foer e evreu şi are 40 de ani), însurat cu Julia, evreică şi ea, arhitectă. Jacob şi Julia au trei copii, Sam, Max şi Benjy, Foer şi scriitoarea Nicole Krauss au doi. Ambele cupluri, şi cel imaginar, şi cel real, s-au despărțit. Să mai spun că şi Jacob, şi Foer sunt vegetarieni şi şi-au crescut copiii fix în acelaşi spirit? Ori că amândoi au câini? Ori că Jacob scrie de zece ani un scenariu de film/serial inspirat din familia lui, pe care-l ține sub cheie şi nu ştie dacă-l va folosi vreodată???
Dar să revenim… Înainte de ceremonia de bar mitzvah a lui Sam, Julia descoperă că Jacob are un al doilea telefon mobil, unul secret, pe care schimbă mesaje porcoase cu o femeie pe nume… Julia. Mesajele sunt atât de explicite, încât nu ai cum să nu te gândeşti că expeditorul şi destinatarul au o aventură. Iar din acest moment, totul explodează. Dar are… aşa… un stil de parcă explozia asta e dată uneori cu încetinitorul. Pentru că n-ai să vezi farfurii sparte. Nici crize de furie. Ci cuvinte nespuse în 16 ani, care iau acum culoarea urii şi se rostogolesc, uneori negândit, de la Jacob la Julia şi invers.
Faptul că Jacob nu are, de fapt, o aventură cu falsa Julia, ci doar fantasmează şi se fleşcăie inexplicabil când vine vorba să dea curs fanteziilor, nu poate stopa procesul despărțirii; practic, odată declanşatorul apăsat, direcția e clară: Julia a găsit uşa pe care poate ieşi dintr-o viață care nu-i aparține 100%, fiindcă dincolo de a fi soție şi mamă, ar vrea să fie, pur şi simplu, şi nu e. Iar neîmplinirea asta personală (şi profesională) a măcinat-o prea mult timp.
Foer mi-a lăsat impresia că e apăsat de moştenirea evreiască
Aşadar, procesul nu e stopat. Doar încetinit. Întâi, de încercările celor doi de a găsi o cale pentru a reduce trauma resimțită de copii din pricina divorțului – de parcă aşa ceva ar fi posibil. Apoi, de o criză familială, moartea bunicului lui Jacob. Iar în ultimă fază, de o criză de amploare, dar şi cu valențe familiale: Israelul – unde se află o parte a familiei lui Jacob, vărul lui, cu soția şi copiii – e afectat de un cutremur major, după care în zonă se ajunge în pragul unui război care ar putea şterge țara de pe hartă.
În paranteză fie spus, de-a lungul întregii cărți, Foer mi-a lăsat impresia că e apăsat de moştenirea evreiască. De ritualurile transmise de bunici şi părinți, de legile scrise şi nescrise după care trebuie să-ți duci viața şi să-ți creşti copiii, de obiceiurile deprinse în copilărie şi care par imposibil de scuturat din minte şi din rutina zilnică, de lucrurile pe care le aşteaptă evreii de la tine, ca evreu… Foer, care provine dintr-o familie de evrei ce a supraviețuit Holocaustului, exact ca Jacob.
Nu mi-a plăcut Jacob şi sper că Foer nu l-a construit după chipul şi asemănarea lui
Din acest motiv, nu m-am putut împiedica să fac o legătură între cutremurul şi criza din Israel – sau „distrugerea Israelului”, cum îi spune Jacob – şi cutremurul / criza din familia Bloch, care curg în paralel. Şi nici să mă gândesc că imaginarea distrugerii Israelului a fost o fantezie extremă a scriitorului, un fel de „ce-ar fi dacă?”, o încercare de evadare din granițele unei vieți trasate de alții…
Nu mi-a plăcut Jacob şi sper că Foer nu l-a construit după chipul şi asemănarea lui. E un tip reprimat, frustrat, îngrozitor de banal, de nesigur, de laş, la care te întrebi cum naiba s-ar uita altă femeie decât nevastă-sa. Dar procesul emoțional post-divorț prin care trece mi-a înmuiat cumva pornirile anti-Jacob, pentru că e sfâşietor. La fel cum e momentul în care trebuie să-şi eutanasieze câinele bătrân şi incontinent – Foer a captat atât de bine emoțiile ce se descătuşează într-o astfel de situație, încât, dacă ai avut sau ai animal de companie, s-ar putea să tragi o boceală zdravănă fie amintindu-ți când ai trecut tu prin aşa ceva, fie pentru că-ți dai seama că vei trece, la un moment dat.
Nu e o carte confortabilă, cred că ți-ai dat seama. Pe lângă autopsia unei relații de 16 ani ajunse la final, îți serveşte, fără pic de fard, „frumusețea” statutului de părinte – „Cea mai mare parte a vieții de familie nu implică un flux de iubire şi nici o semnificație, doar împlinire. Nu împlinirea de a te simți împlinit, ci împlinirea sarcinilor care îți revin” -, te împinge să-ți faci propriul inventar şi ar putea fi un fel de cutie a Pandorei pentru cei care au îndoieli legate de relația în care se află.
Merită citită? Cu siguranță, da. Poate că subiectul ales nu este la fel de original ca în cazul cărților anterioare, „Totul este iluminat” sau „Extrem de tare şi incredibil de aproape”, dar felul în care a abordat este… crud ca realitatea. Un selfie fără fard, executat dimineața, imediat după ce te-ai trezit. Şi care nu minte frumos.
CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:
Ciocolată. Pisici. Sau Foer. Ana îmi ştie slăbiciunile, aşa că atunci când s-a întors de la Bookfest cu 3 cărți primite de la Humanitas şi m-a întrebat dacă o vreau pe una dintre ele, ultima apariție semnată Foer, ei bine, întrebarea a fost mai mult retorică 🙂 .
„Dar trebuie s-o recenzezi”. „Zău? Ce caznă! :)”. Iar singurul lucru la care m-am mai gândit din acel moment a fost „de ce mama naibii nu s-a inventat teleportarea, să ajungă cartea aia mai repede le mine?!”.
Acum, că a ajuns, mă retrag. Pe curând.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI
Alege varianta potrivită pentru tine!
