“Omul focului” de Joe Hill – Ana are carti!

“Omul focului” de Joe Hill

“Așchia nu sare departe de trunchi”, zice un proverb românesc. Iar în cazul lui Joe Hill, fiul lui Stephen King, este foarte adevărat. Cu “Omul focului”, Hill e umăr la umăr lângă tatăl său în toate capitolele care transformă un roman obișnuit într-unul de succes: poveste, personaje, suspans. Deși nu mă aşteptam la prea multe de la această carte, Hill mi-a schimbat părerea legată de odraslele care calcă pe urmele părinților. Cel puțin în universul literar, restul domeniilor fiind încă supus dezbaterilor.

De-a lungul a 800 pagini, Hill a reușit să mă facă să simt ca și cum aș fi pășit în mijlocul apocalipsei. Apoi mi-a creat un fals sentiment de siguranță după care m-a azvârlit iar în infern pentru ca în final să se joace cu mintea mea: romanul are happy end sau mai puțin happy end sau doar end. Dacă eu m-am simțit așa, ce să mai zic de eroină și eroii poveștii. Încă îmi este milă de ei…

Acum să nu credeți că totul este perfect în acest roman. Are două bube. Prima: a fost un moment în care acțiunea a luat o pauză – totul era bine și fericirea plutea peste tot. Atunci am realizat că Hill nu este încă Stephen King și nu are încă talentul acestuia de a te vrăji de-a lungul a zeci de pagini în care nu face altceva decât să-și prezinte personajele și trecutul acestora. Din fericire, liniștea a durat doar câteva capitole. Apoi Hill s-a apucat serios de treabă și m-a abandonat într-o atmosferă paranoică de zile mari. A doua problemă a fost locul unde se desfăşoară acțiunea în 75% din roman. Am avut impresia că totul se petrece într-o regiune cât un cartier bucureștean și nu am înțeles deloc de ce a durat atât de mult până ce personajele negative au ajuns la ascunzătoarea eroilor lui Hill.

Un virus transformă oamenii în torțe

Ups… Am uitat să zic despre ce este vorba în carte. Din cauza unui virus care transformă oamenii în torțe, sau chibrituri cum le zic nenorocitele de personaje negative, întreaga planetă a pășit de-a dreptul în Infern. Odată instalat în corpul uman, virusul, poreclit Solzul Dragonului, se manifestă prin desenarea pe corpul viitoarelor focuri de tabără a unor desene complicate, dar ciudat de atrăgătoare. Pasul următor este apariția fumului și apoi apoi transformarea victimei într-un foc de grătar adhoc. Nu există nici un tratament, nici un medicament minune. Nimic. Este sfârșitul lumii așa cum o cunoaștem.

Personajul principal, asistenta medicală Harper Grayson, decide împreună cu soțul ei ca în cazul în care sunt infectați să se sinucidă. Totul se schimbă atunci când femeia ia virusul și descoperă că este însărcinată. Soțul care este convins că și el e infectat vrea să ducă planul la îndeplinire. Harper refuză și, după o ultimă ceartă conjugală care se transformă într-o sângeroasă luptă corp la corp, femeia fuge.

În ajutorul ei sare John, un bărbat misterios îmbrăcat în costum de pompier. Bărbatul este infectat și el, dar are abilitatea de a controla focul din interiorul său folosindu-l ca armă împotriva Comandourilor de Incinerare. Acestea sunt alcătuite din indivizi, că oameni nu pot fi numiți, care cred că singura modalitate de a salva umanitatea este omorârea celor care poartă virusul. Pompierul o duce pe Harper într-o tabără secretă în care se ascund zeci de oameni infectați care au reușit să găsească o modalitate de a controla Solzul. Sentimentul de siguranță încercat de infirmieră dispare însă rapid când conducerea taberei este preluată de cea mai paranoică dintre paranoice femei care au pășit pe acest pământ. Ca să realizați cât de nașpa a ajuns situația în tabără… m-am bucurat atunci când își fac apariția membrii unui Comando de Incinerare.

În haosul creat, infirmiera, pompierul și câțiva oameni reușesc să scape, atât de paranoica șefă, cât și de atacatori, și pornesc la drum. Destinația: o insulă unde există un grup de savanți care lucrează la un tratament contra virusului și unde pot fi în siguranță. Călătoria respectivă este poate cea mai bună parte a cărții. De la o excursie deprimantă printr-un adevărat infern populat de flăcări, fum, cenușă și cadavre carbonizate, grupul ajunge într-o regiune de o frumusețe ireală și neatinsă de virus. Aici primesc un ajutor nesperat de la oamenii locului, care deși se țin la distanță le dau medicamente, mâncare și indicații privind destinația lor.

Partea aceasta a fost momentul în care la fel ca eroii romanului mă întrebam: oare e posibil să mai existe bunătate în această lume sau totul este un plan malefic de exterminare în liniște a infectaților? Starea asta a durat suficient de mult cât să mă facă să citesc din ce în ce mai repede pentru a afla răspunsul la întrebare.

Finalul va trebui să-l aflați singuri și asta numai dacă veți porni la drum alături de personajele romanului “Omul focului”.

 

CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:

De când am terminat “Un drum lung către o planetă….”, am început să vizitez site-ul celor de la Herg Benet în speranța că o să anunțe apariția volumului doi din serie. Acest lucru nu s-a întâmplat ÎNCĂ.

Tot trecând în revistă cărțile scoase de editură, am tras concluzia că nu există nicio șansă ca biblioteca mea să găzduiască vreuna. Însă la un moment dat pe monitor a apărut coperta de la “Omul focului”, scrisă de Joe Hill – nimeni altul decât fiul Regelui, scriitorul cunoscut sub numele de Stephen King. Atunci mi-am zis: Băi, ești post! Băi, ești nebun! M-am înșelat! Editura asta e tare! E drept ca ar fi supertare dacă Herg Benet ar publica și restul romanelor scrise de Becky Chambers. Dar e bine şi așa. Joe Hill nu e deloc de lepădat și merită sa stea pe rafturile ocupate de romanele scrise de tatăl său…

Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI sau de AICI

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate