“Dans la abator” este o carte pe care vrei să o citești într-un weekend? Da! Și poate încă o zi, luni, în metroul care te duce la serviciu. Dar este o carte perfectă pentru un weekend? Nu! Este prea întunecată și lipsită de orice rază de speranță pentru umanitate. De ce zic asta? Ei bine…
În 1995, am făcut cunoștință cu Clifford D. Simak prin intermediul romanului “Halta”.
Așa cum anunţă și titlul, acțiunea din “Silozul. Începuturile” are loc înaintea celei din volumul anterior și este împărțită în trei povești care se desfăşoară în trei dintre cele 50 de silozuri existente, în diferite perioade de timp.
“Alchimistul neutronic” începe exact din momentul în care “Disfuncția realității” s-a terminat. În caz că ați uitat, morții au invadat galaxia și beneficiind de puteri extraordinare cuceresc planetă după planetă, pe care încearcă să le mute într-o altă dimensiune, un loc unde speră să fie fericiți.
“Așchia nu sare departe de trunchi”, zice un proverb românesc. Iar în cazul lui Joe Hill, fiul lui Stephen King, este foarte adevărat. Cu “Omul focului”, Hill e umăr la umăr lângă tatăl său în toate capitolele care transformă un roman obișnuit într-unul de succes: poveste, personaje, suspans. Deși nu mă aşteptam la prea multe de la această carte, Hill mi-a schimbat părerea legată de odraslele care calcă pe urmele părinților. Cel puțin în universul literar, restul domeniilor fiind încă supus dezbaterilor.
“Luna a explodat pe neașteptate și fără vreun motiv vizibil. Era în creștere, cu doar o zi înainte de faza plină. Era ora 05.03.12 UTC. Momentul avea să fie desemnat mai târziu drept A+0.0.0 sau, pur și simplu, Zero”. Așa începe romanul “Seveneves. Șapte Eve”. Nu cred că cineva pasionat de SF, după ce citește aceste rânduri, poate zice: “Nu mă interesează“. Eu unul nu am putut… Urmarea: este al treilea roman ce intră în categoria “The Best of 2018”.
Când am văzut că editura Paladin scoate “Lumea inelară”, am zis: “Bravo! Cineva nu a uitat SF-urile clasice! ”. Însă când, din cauza nostalgiei, m-am uitat pe netul românesc să citesc o recenzie la acest roman, nu am găsit decât niște vechituri din 1900 toamna și, lucrul cel mai important, foarte puține din ele – laudative. Eu îmi aduceam aminte de un super roman, cu o lume gigantică, cu personaje interesante și o poveste palpitantă. Și recenziile găsite îmi vorbeau despre sex și condiția precară a femeii din roman. Acest lucru m-a contrariat suficient de mult încât să scot, de pe raftul dedicat romanelor premiate cu Hugo și Nebula, ediția aflată în proprietate personală și apărută în 1997 la editura Teora și să încep lectura.
Spionaj, crime, o lume ciudată, dar bine construită, legende interzise, zei, oameni care omoară zei, monștri, zei considerați morți care revin foarte supărați la viață, conspirații și personaje memorabile… Cam acestea sunt lucrurile care m-au ținut cu sufletul la gură în timp ce citeam “Orașul scărilor”. Dacă vedeam aceste cuvinte pe coperta a patra a cărţii o cumpăram imediat. Şi eu sunt genul de cititor cam zgârcit, care așteaptă ofertele online 🙂 .
Conform lui Dex online, VOLUPTÁTE, voluptăți, s. f. 1. Plăcere mare a simțurilor, a trupului. 2. Desfătare sufletească; încântare, satisfacție. – Din fr. volupté, lat. voluptas, -atis.
După ce am terminat “Dans la abator”, am simțit nevoia să mă “curăț“ din punct de vedere literar de mizeria ce există în oameni. Și nu știu ce a fost în capul meu de am cerut ajutorul lui Jack Reacher și din lac am căzut în puț. Să-ți explic: “Convinge-mă” începe ca un excelent episod din serialul “Twilight Zone” și se termină ca un thriller sângeros marca Lee Child și care demonstrează încă o dată că oamenii pot deveni monștri pentru bani.
Primul contact cu romanele SF ale celebrului Isaac Asimov l-am avut în 1993 sau 1994 prin intermediul “Fundației”. Din acel moment și până azi am fost, sunt și voi fi fanul lui Asimov. Am încercat să adun de-a lungul anilor cam tot ce s-a tipărit la noi din opera acestuia. Cărți SF, de știință, o autobiografie sau pur și simplu de curiozități… Dacă scria pe copertă Isaac Asimov era ca și cumpărată.
Pentru mine “Star Wars: Vader Down” este cel mai bun comics legat de fenomenul Star Wars. Dintotdeauna.
Înainte de toate o mărturisire: această carte are pe copertă o ilustrație foarte, foarte, dar foarte urâtă. Îmi aduce aminte de epoca de aur a editurii Nemira, atunci când aceasta a publicat pentru prima dată capodoperele “Dune” și “Fundația”.
Când am auzit că “Luna nouă” a lui Ian McDonald este un amestec de “Nașul”, “Cântec de gheață și foc” și “Jocul lui Ender”, am zis “Neee… Ce amestecătură… Mai lipsește ceva din “Dune”, “Codul lui Da Vinci” și “Harry Potter” și avem cam di toate pentru toți. Nimic bun nu poate rezulta din ceva ce vrea să fie tot ce este sau a fost popular pe piața de carte”.
“Ultimul oraș” este… ultimul volum din trilogia “Wayward Pines” alcătuită dintr-o primă carte absolut senzațională și o a doua complet dezamăgitoare. Cum aș putea descrie acum “Ultimul oraș”: e mult, mult prea scurt și mult, mult prea bun! Deși nu se ridică la nivelul primei cărți, ei bine, Blake Crouch reușește să-și spele toate păcatele din cartea anterioară. Înainte de a începe recenzia trebuie să spun: dacă vrei să te apuci de această serie nu citi nici o recenzie! Nu discuta cu nimeni despre ea! Nu încerca să afli detalii despre carte! Cu cât vei ști mai puține, cu atât îți va plăcea mai mult. Nu lăsa pe nimeni să-ți strice plăcerea de a afla ce se ascunde în spatele orașului Wayward Pines. De fapt nici nu citi recenziile mele! Du-te, fă rost de primul volum și treci la citit! Astea fiind spuse, să trecem la recenzie…