De când am început să citesc SF, am dobândit o slăbiciune pentru romanele apocaliptice și postapocaliptice. M-a interesat tot ce e legat de sfârșitul omenirii, indiferent că era vorba de o catastrofă ecologică, un act criminal sau o invazie extraterestră. Cu timpul am ajuns să cred că am făcut cunoștință cu toate motivele care pot duce la un End Game pentru omenire. “Orașul” lui Clifford D. Simack mi-a dovedit că m-am înșelat: în viziunea lui omenirea dispare din cauza izolării și singurătății.
A fost cea mai dificilă carte de recenzat de când am început “jobul” la anaarecarti.ro. Până acum nu am mai avut parte de o carte în care punctele forte ale poveștii să fie în același timp și cele slabe. Tare dificil. Dar nu imposibil!
Când am auzit pentru prima dată de “Star Trek: The Next Generation – Mirror Broken”, mi s-a părut interesant. Dar în clipa în care am văzut pe net un preview în care Picard, super agresiv și plin de mușchi, schimba pumni cu Riker, am zis: “Acesta este comicsul Star Trek pe care îl aștept din adolescență“. Așa că am investit în el câțiva euroi și am savurat o poveste amuzantă, bine desenată și captivantă. O poveste cu adevărat Star Trek.
După ce am terminat “Dans la abator”, am simțit nevoia să mă “curăț“ din punct de vedere literar de mizeria ce există în oameni. Și nu știu ce a fost în capul meu de am cerut ajutorul lui Jack Reacher și din lac am căzut în puț. Să-ți explic: “Convinge-mă” începe ca un excelent episod din serialul “Twilight Zone” și se termină ca un thriller sângeros marca Lee Child și care demonstrează încă o dată că oamenii pot deveni monștri pentru bani.
“Dans la abator” este o carte pe care vrei să o citești într-un weekend? Da! Și poate încă o zi, luni, în metroul care te duce la serviciu. Dar este o carte perfectă pentru un weekend? Nu! Este prea întunecată și lipsită de orice rază de speranță pentru umanitate. De ce zic asta? Ei bine…
Așa cum anunţă și titlul, acțiunea din “Silozul. Începuturile” are loc înaintea celei din volumul anterior și este împărțită în trei povești care se desfăşoară în trei dintre cele 50 de silozuri existente, în diferite perioade de timp.
Ca să fac un joc de cuvinte… Niciodată nu este TIMPUL TRECUT pentru un roman cu și despre Jack Reacher. Până acum am citit opt romane cu acest personaj și încă nu m-am plictisit de el. Şi mai ales, încă nu am gasit nici un motiv pentru care să stric prietenia cu scriitorul Lee Child. Dar niciodată nu este TIMPUL TRECUT să se întâmple așa ceva…
“Așchia nu sare departe de trunchi”, zice un proverb românesc. Iar în cazul lui Joe Hill, fiul lui Stephen King, este foarte adevărat. Cu “Omul focului”, Hill e umăr la umăr lângă tatăl său în toate capitolele care transformă un roman obișnuit într-unul de succes: poveste, personaje, suspans. Deși nu mă aşteptam la prea multe de la această carte, Hill mi-a schimbat părerea legată de odraslele care calcă pe urmele părinților. Cel puțin în universul literar, restul domeniilor fiind încă supus dezbaterilor.
Atunci când deschid o carte semnată de un scriitor despre care nu am mai auzit sau pe care nu l-am citit, sper din tot sufletul că respectivul autor a dat tot ce a putut pentru a mă impresiona cu creația sa. Motivul este simplu: în caz contrar, șansele să mai cumpăr ceva semnat de el sunt foarte mici, aproape zero. În cazul cărților mele nu prea există a doua șansă. Scriitorul trebuie să fie nu bun, ci foarte bun. Sunt atât de multe cărți încât nu merită să-mi pierd timpul cu ceva ce nu îmi place.
“Alchimistul neutronic” începe exact din momentul în care “Disfuncția realității” s-a terminat. În caz că ați uitat, morții au invadat galaxia și beneficiind de puteri extraordinare cuceresc planetă după planetă, pe care încearcă să le mute într-o altă dimensiune, un loc unde speră să fie fericiți.
“Luna a explodat pe neașteptate și fără vreun motiv vizibil. Era în creștere, cu doar o zi înainte de faza plină. Era ora 05.03.12 UTC. Momentul avea să fie desemnat mai târziu drept A+0.0.0 sau, pur și simplu, Zero”. Așa începe romanul “Seveneves. Șapte Eve”. Nu cred că cineva pasionat de SF, după ce citește aceste rânduri, poate zice: “Nu mă interesează“. Eu unul nu am putut… Urmarea: este al treilea roman ce intră în categoria “The Best of 2018”.
Când am văzut că editura Paladin scoate “Lumea inelară”, am zis: “Bravo! Cineva nu a uitat SF-urile clasice! ”. Însă când, din cauza nostalgiei, m-am uitat pe netul românesc să citesc o recenzie la acest roman, nu am găsit decât niște vechituri din 1900 toamna și, lucrul cel mai important, foarte puține din ele – laudative. Eu îmi aduceam aminte de un super roman, cu o lume gigantică, cu personaje interesante și o poveste palpitantă. Și recenziile găsite îmi vorbeau despre sex și condiția precară a femeii din roman. Acest lucru m-a contrariat suficient de mult încât să scot, de pe raftul dedicat romanelor premiate cu Hugo și Nebula, ediția aflată în proprietate personală și apărută în 1997 la editura Teora și să încep lectura.
Spionaj, crime, o lume ciudată, dar bine construită, legende interzise, zei, oameni care omoară zei, monștri, zei considerați morți care revin foarte supărați la viață, conspirații și personaje memorabile… Cam acestea sunt lucrurile care m-au ținut cu sufletul la gură în timp ce citeam “Orașul scărilor”. Dacă vedeam aceste cuvinte pe coperta a patra a cărţii o cumpăram imediat. Şi eu sunt genul de cititor cam zgârcit, care așteaptă ofertele online 🙂 .
Conform lui Dex online, VOLUPTÁTE, voluptăți, s. f. 1. Plăcere mare a simțurilor, a trupului. 2. Desfătare sufletească; încântare, satisfacție. – Din fr. volupté, lat. voluptas, -atis.
Primul contact cu romanele SF ale celebrului Isaac Asimov l-am avut în 1993 sau 1994 prin intermediul “Fundației”. Din acel moment și până azi am fost, sunt și voi fi fanul lui Asimov. Am încercat să adun de-a lungul anilor cam tot ce s-a tipărit la noi din opera acestuia. Cărți SF, de știință, o autobiografie sau pur și simplu de curiozități… Dacă scria pe copertă Isaac Asimov era ca și cumpărată.