De când am început să citesc SF, am o slăbiciune pentru cărțile pe coperta cărora se afla o navă spațială. Cum vedeam una, cum o cumpăram. Pe măsură ce a trecut timpul, acest călcâi al lui Achile al meu nu a dispărut, ci a continuat să facă victime printre bancnotele din portofel. Așa că atunci când am văzut pentru prima oară coperta cărții „Copiii timpului” de Adrian Tchaikovsky, a trebuit să o cumpăr.
“Eu, juriul” de Mickey Spillane este genul acela de carte care nu se mai scrie în ziua de astăzi. De fapt, având în vedere direcția în care se îndreaptă omenirea, nici nu cred că se va mai scrie vreodată. Este prea directă, prea misogină, prea sexistă, prea indiferentă la reacțiile și sensibilitățile celor care o citesc. Ce mai… Este o carte care exprimă exact ce a vrut autorul și nu îngrădirile, cenzura și prejudecățile societății!
Așa cum am scris când am început să citesc “Santinela” de Lee Child & Andrew Child, am vrut și… nu am vrut să mă apuc de ea.
Nu îmi mai aduc aminte cum am aflat de existența cărții „Civilizații” de Laurent Binet. Având în vedere că am o imensă prejudecată legată de literatura europeană, faptul că am ajuns să citesc o carte scrisă de un francez este un lucru incredibil, iar faptul că “Civilizații” chiar mi-a plăcut este ceva ce ține de-a dreptul de domeniul fantasticului.
Când am început “Să nu greșești”, a șasea carte din seria Jack Reacher, am avut o strângere de inimă deoarece m-am temut că nu o să se ridice la înălțimea volumului citit anterior, ‟Luna albastră”. De fapt, ca să fiu sincer, pentru mine, combinația perfectă dintre acțiune, suspans și umor din ‟Luna albastră” va fi greu de egalat, ca să nu mai zic de depășit.
Nu îmi vine să cred ce tocmai am citit & văzut!!! Sunt complet uluit, încântat, terifiat, înmărmurit! Scriu recenzia asta la câteva minute după ce am terminat de citit ceea ce va deveni cu siguranță „Cea mai cea banda desenată” din bibliotecă (bibliotecă destul de babană – conține peste 1.000 de comicsuri în format electronic!!! Știu… calitatea e mai bună decât cantitatea, dar îmi place să cred că 90% dintre comicsurile aflate în proprietatea mea digitală sunt excelente! :))))
„Billy Summers„! WOW! A doua carte publicată de Stephen King în 2021 și eu am citit-o deja!!! Dacă îmi spunea cineva acum trei ani că o să se întâmple așa ceva nu-l credeam. Pentru mine 2021 este anul Stephen King în România: două romane nou-nouțe publicate la câteva luni de la apariția în SUA și o mulțime de reeditari, printre care se numără cea mai așteptată dintre toate așteptatele… adică unica și inegalabila… „Culoarul morții”.
După cum mi se mai întâmplă, coperta romanului „Fără ieșire” a fost cea care mi-a făcut cu ochiul și m-a îndemnat să-i dau o șansă acestei cărți. Numele autorului, Taylor Adams, nu-mi spunea nimic, dar ilustrația făcea toți banii. Și chiar a meritat!
Atunci când am văzut prima dată “Abația portocalului” de Samantha Shannon, am fost fascinat de copertă.
Cu un titlu atât de misterios și o copertă înfiorătoare, dar superbă, “Partea de nord a inimii” de Dolores Redondo nu putea să treacă neobservată de subsemnatul. De când am văzut-o, m-am întrebat despre ce e vorba în ea: este un thriller, un roman supranatural, un horror?
Înainte de a trece la recenzia propriu-zisă, trebuie să vă spun un secret. Titlul “Toate sistemele în alertă” nu se referă la un roman, ci la o nuvelă, iar volumul “Toate sistemele în alertă” conține nu o nuvelă, ci două. În mod ciudat, nici unul dintre aceste două lucruri nu este menționat pe undeva, nici pe oribila copertă, nici în interiorul volumului. De ce?
Am așteptat cu foarte mare interes apariția noului roman al lui Andy Weir, “Proiectul Hail Mary”. Romanele sale anterioare, “Marțianul” (recenzia, aici) și „Artemis” (recenzia, aici), mi-au plăcut foarte mult și eram curios dacă va reuși să-și păstreze stilul unic de a scrie.
În vremurile de demult, când mergeam la cinema pentru filmele din seria “Harry Potter”, m-am întrebat de mai multe ori de ce nu există un fel de poliție sau forță de securitate magică şi în interiorul Școlii de magie, farmece și vrăjitorii Hogwarts. Adică, un grup de vrăjitori specializați în lupta cu forțele întunecate care să-i ia la întrebări pe elevi sau pe profesori atunci când fac un act de magie neagră sau când sacrifică o fecioară unui demon sau deschid un portal către o altă lume etc…
După ce am recuperat, cu greu, cartea „Mai târziu” de Stephen King din mânuțele hrăpărețe și îndârjite ale gemenilor (vezi foto de mai sus) și am răsuflat ușurat că nu au făcut-o franjuri, am admirat coperta, apoi am deschis-o la întâmplare și am citit: “Aceasta este o poveste de groază”.
La începutul lunii februarie, am văzut pentru prima oară filmul “1917”. De atunci încoace, l-am revăzut de patru ori. Este un film excelent, incredibil de real și foarte trist despre război, despre combatanți, despre violență, despre durere și despre eroii neștiuți ai luptelor duse în linia întâi și nu numai.