În cariera mea de cititor de fantasy, am citit câteva romane de Joe Abercrombie. Mi-au plăcut în special cele din ʺPrima legeʺ, trilogia prin care am făcut cunoștință cu acest scriitor și a cărei recenzie o poți citi AICI. Așa că noua serie ʺVeacul nebunieiʺ – cu al ei prim volum ʺUn strop de urăʺ – nu avea cum să mă lase indiferent.
ʺCursa de 48 de oreʺ are de toate. O copertă atractivă, o prezentare excelentă, o poveste de cinci stele ce include acțiune, suspans, tensiune, un personaj principal care poate deveni începutul unei francize. Plus un final complet neașteptat.
Deși îmi plac nuvelele, nu îmi plac volumele care conțin nuvele. În proporție de 97% din cazuri, în fiecare asemenea volum a existat o poveste care m-a sedus, urmată de a doua care m-a plictisit de moarte. Apoi a treia a fost așa și așa, iar a patra iar m-a sedus și tot așa. Procentul rămas de 3% îl constituie volumele “La asfințit”, “La miezul nopții” și “Anotimpuri diferite” de Stephen King în care toate nuvelele, dar absolut toate nuvelele, mi-au plăcut la nebunie. Ei bine… cu “Un strop de sânge” procentul de 3% a crescut si a devenit 4%!
“Eu, juriul” de Mickey Spillane este genul acela de carte care nu se mai scrie în ziua de astăzi. De fapt, având în vedere direcția în care se îndreaptă omenirea, nici nu cred că se va mai scrie vreodată. Este prea directă, prea misogină, prea sexistă, prea indiferentă la reacțiile și sensibilitățile celor care o citesc. Ce mai… Este o carte care exprimă exact ce a vrut autorul și nu îngrădirile, cenzura și prejudecățile societății!
Atunci când am văzut prima dată “Abația portocalului” de Samantha Shannon, am fost fascinat de copertă.
În vremurile de demult, când mergeam la cinema pentru filmele din seria “Harry Potter”, m-am întrebat de mai multe ori de ce nu există un fel de poliție sau forță de securitate magică şi în interiorul Școlii de magie, farmece și vrăjitorii Hogwarts. Adică, un grup de vrăjitori specializați în lupta cu forțele întunecate care să-i ia la întrebări pe elevi sau pe profesori atunci când fac un act de magie neagră sau când sacrifică o fecioară unui demon sau deschid un portal către o altă lume etc…
La începutul lunii februarie, am văzut pentru prima oară filmul “1917”. De atunci încoace, l-am revăzut de patru ori. Este un film excelent, incredibil de real și foarte trist despre război, despre combatanți, despre violență, despre durere și despre eroii neștiuți ai luptelor duse în linia întâi și nu numai.
Am o veste pentru fanii Lee Child! „Luna albastră” este una dintre cele mai amuzante și dure cărți care îl au drept vedetă pe Jack Reacher. Nu am zâmbit niciodată atât de des în timp ce citeam un roman semnat Lee Child. De râs în hohote nici nu mai zic…
„Artemis” este una din cele două cărți apărute anul trecut de la care aveam așteptări uriașe. A doua carte a lui Andy Weir, autorul excelentului „Marțianul”, a dat naștere pe internet la un superhype care inițial m-a lăsat indiferent, apoi m-a intrigat, cucerit și, în final, hyperuit și pe mine de am ajuns să o aștept de parcă era vorba de un roman secret și uitat al lui Asimov. Însă, de data aceasta hypeul a avut dreptate: este o super carte, ce merită citită și apoi, peste un timp, recitită.
Seria de romane “Helliconia” este una dintre acele serii care intră în categoria de lux “The best of the best”. Mai mult decât atât, este un The best SF in a Fantasy World. Gata! Am spus-o chiar de la început ca să nu existe nici o îndoială. Nu pot decât să recomand această serie! Și încă nu am citit decât primul volum!!! Este ceva cum rar întâlnești: o carte publicată în 1982 care nu a îmbătrânit deloc sau, ca sa fim corecți, a îmbătrânit bine, fiind la fel de actuală acum ca atunci când a apărut prima oară.
De când am început să citesc SF, am dobândit o slăbiciune pentru romanele apocaliptice și postapocaliptice. M-a interesat tot ce e legat de sfârșitul omenirii, indiferent că era vorba de o catastrofă ecologică, un act criminal sau o invazie extraterestră. Cu timpul am ajuns să cred că am făcut cunoștință cu toate motivele care pot duce la un End Game pentru omenire. “Orașul” lui Clifford D. Simack mi-a dovedit că m-am înșelat: în viziunea lui omenirea dispare din cauza izolării și singurătății.
Când am auzit pentru prima dată de “Star Trek: The Next Generation – Mirror Broken”, mi s-a părut interesant. Dar în clipa în care am văzut pe net un preview în care Picard, super agresiv și plin de mușchi, schimba pumni cu Riker, am zis: “Acesta este comicsul Star Trek pe care îl aștept din adolescență“. Așa că am investit în el câțiva euroi și am savurat o poveste amuzantă, bine desenată și captivantă. O poveste cu adevărat Star Trek.
După ce am terminat “Dans la abator”, am simțit nevoia să mă “curăț“ din punct de vedere literar de mizeria ce există în oameni. Și nu știu ce a fost în capul meu de am cerut ajutorul lui Jack Reacher și din lac am căzut în puț. Să-ți explic: “Convinge-mă” începe ca un excelent episod din serialul “Twilight Zone” și se termină ca un thriller sângeros marca Lee Child și care demonstrează încă o dată că oamenii pot deveni monștri pentru bani.
Așa cum anunţă și titlul, acțiunea din “Silozul. Începuturile” are loc înaintea celei din volumul anterior și este împărțită în trei povești care se desfăşoară în trei dintre cele 50 de silozuri existente, în diferite perioade de timp.
“Așchia nu sare departe de trunchi”, zice un proverb românesc. Iar în cazul lui Joe Hill, fiul lui Stephen King, este foarte adevărat. Cu “Omul focului”, Hill e umăr la umăr lângă tatăl său în toate capitolele care transformă un roman obișnuit într-unul de succes: poveste, personaje, suspans.