Valsul de adio de Milan Kundera

Titlu: Valsul de adio
Autor: Milan Kundera
Câte stele i-am dat:

Editura: Univers
Anul apariției: 1996
Traducere: Jean Grosu

Acum îmi este clar: între mine și Milan Kundera… nu a fost să fie!

Valsul de adio, primul roman pe care l-a publicat scriitorul ceh după ce s-a stabilit în Franța (în 1975), m-a dus cu gândul, mai degrabă, la dansul împiedicat și stângaci pe care doi miri emoționați îl execută sub privirile amuzate și cârcotașe ale invitaților la nuntă. Pentru că, din păcate, și acum la recitirea ei, cartea nu a stârnit în mine decât un sentiment vag-călduț de aprobare îngăduitoare, departe de laudele entuziasmate ale criticii și ale fanilor săi.

(Atenție, urmează o opinie tare nepopulară!)

Acțiunea cărții are loc într-o stațiune balneoclimaterică cam părăginită și scorojită, care poate fi foarte bine varianta cehoslovacă la „Du-mă, mama, la Sovata, să-l cunosc şi eu pe tata”. Iar comparația nu e deloc aiurită, căci tot pentru tratamente de fertilitate este faimoasă și localitatea din microromanul lui Kundera.

Un copil nici dorit, nici așteptat, ci doar consecința unei nopți de pasiune

Femeile dau năvală aici în căutarea unor sarcini mult dorite și îndelung așteptate. Tot cu o sarcină se va alege și asistenta medicală Ruzena care lucrează la unul dintre centrele de specialitate. Însă în cazul ei, copilul din pântece nu este nici dorit, nici așteptat, ci consecința unei nopți de pasiune pe care tânăra o petrece în compania lui Klima, un trompetist de jazz, nimerit în stațiune pentru un concert. Iar Klima nu este doar un instrumentist foarte cunoscut, ci și… foarte căsătorit cu Kamila, o femeie a cărei frumusețe este egalată (și chiar întrecută) de gelozia maladivă de care suferă.

Lesne de ghicit, toate aceste ingrediente compun o adevărată dramoletă, căci Ruzena vrea-și-nu-prea să păstreze copilul. Klima e disperat s-o convingă că trebuie să facă avort, ceea ce, după cum știm foarte bine, într-o țară comunistă este aproape imposibil de efectuat dacă nu apelezi la PCR (info pentru cititorii mai tineri: în acest caz, vorbim de acronimia Pile Cunoștințe Relații). Iar Kamila, chiar dacă nu cunoaște niciun detaliu despre aventura soțului ei, simte tot ce se întâmplă datorită unui sistem de bănuieli și suspiciuni pe care și l-a tot cizelat și verificat de-a lungul anilor.

„Valsul de adio”, o comedie mai degrabă tristă

În jurul acestui triunghi conjugal gravitează alte personaje, unul mai excentric și mai ciudat ca altul. Un ginecolog aproape fanatic, a cărui fantezie secretă este să umple țara cu propriii copii, deci cred că-ți imaginezi cam ce se întâmplă în timpul tratamentelor de fertilizare la care apelează inocentele paciente. Un american plin de bani, eșuat în statiunea aceea din fund de țară, care atunci când nu vânează vreo fustă pândește un semn divin (și, culmea!, de obicei le obține pe amândouă). Un fost deținut politic, pregătit să fugă peste graniță, după ce a trăit toata viața cu o pastilă de otravă în buzunar, pentru că a vrut să fie sigur că-și va putea alege singur momentul și modalitatea de a muri.

Într-o prima fază, esti înclinat(ă) să crezi că ai de-a face doar cu niște personaje secundare, menite să aducă un umor… mai vesel într-o comedie… mai degrabă tristă. Dar nu! Ele sunt cele care vor decide și în privința sarcinii Ruzenei, și în privința mariajului lui Klima, și în privința vietii și a morții… nu-spun-cui! De fapt, aceștia sunt eroii care, lipsiți de orice eroism, vor decide, până la urmă, finalul cărții.

Să nu crezi cumva că ai de-a face cu un dezastru de carte!

În ciuda felului în care mi-am început această recenzie, să nu crezi cumva că ai de-a face cu un dezastru de carte! Ba din contră!

Cumva toate situațiile absurde care se înșiră într-un adevărat lanț al slăbiciunilor și al erorilor funcționează. Momente pe care unii cititori occidentali e posibil să le considere pure invenții (de exemplu, tribunalul medical-cetățenesc în fața căruia se prezintă Ruzena care vrea-și-nu-prea să avorteze) nouă, românilor, ne pot părea dureros de familiare, ca o rană de care aproape că ai uitat, dar care încă ustură dacă te apuci s-o zgândărești. Acțiunile înnebunite ale lui Klima care-și vede viața dată peste cap de o simplă aventură pot fi catalogate ca fiind exagerate dacă periodic nu am citi în mass-media ce tragedii naște disperarea.

Însă cartea aceasta care ar trebui să curgă – că doar e vals, fie el și de adio! – mie mi s-a părut tare fragmentată, ufff! În loc să mă legene în piruete, m-a călcat pe bombeuri și mi-a pus piedică. Toate schimbările de planuri, toate intrările și ieșirile din scenă ale personajelor m-au dus cu gândul, mai degrabă, la o piesă de teatru și aprob total comparația pe care au făcut-o unii critici cu Visul unei nopți de vară.

Umorul atât de des menționat al lui Kundera eu nu-l înțeleg. Sau nu-l gust.

Însă, în timp ce comedia romantică a lui Shakespeare o parcurg și azi cu zâmbetul pe buze, umorul atât de des menționat al lui Kundera eu nu-l înțeleg. Sau nu-l gust.

Poate pentru că în continuare nu mă pot amuza citind detaliile despre viața de zi de zi într-un sistem totalitar. Cenușiul orașului și al oamenilor, frica de a spune unele lucruri și de a ascunde altele, delațiunile care pot asigura supraviețuirea sau pastila de otravă care poate furniza o dispariție demnă… toate m-au înnegurat. Comicul absurd al unor situații și câteva replici briliante se pierd, din păcate, într-o mare de amărăciune și de tristețe.

Din acest loc sufocant face tot posibilul să plece deținutul politic Jakub (să zicem, personajul meu preferat, deși nu sunt prea sigură…), în fapt, un alter ego al lui Milan Kundera. Expozeul pe care îl prezintă Jakub/Milan despre regimul politic care i-a confiscat țara este atât de précis și de realist încât îți dai repede seama că toată tevatura amoroasă nu servește decât drept pretext pentru o carte cu ambiții mult mai mari.

Chiar avea nevoie Milan Kundera de o telenovelă obositoare?

Însă chiar avea nevoie Milan Kundera de o telenovelă obositoare pentru a spune cele mai răvășitoare adevăruri despre țara pe care a ales s-o părăsească?

Din punctul meu de vedere, nu. Aș fi preferat oricând un eseu de politică, fie el și cu accente tragice, decât acest roman care începe ca o comedie ușoara pentru ca, pe parcursul a numai 5 zile (cât durează acțiunea), să devină un adevărat ghiveci în care avem parte și de lecții de istorie comunistă și de moralitate, și de întrebări filozofice despre viața și natura umană, și de analize psihologice, dar și de un thriller sexual, pigmentat cu glume frivole și o crimă destul de neobișnuită.

Prin urmare, doar 3 stele pentru Bâțâiala de adio… pardon!… Valsul de adio al lui Milan Kundera.

P.S. Atât de dezamagită am fost de carte încât accentele de misoginism și de sexism pentru care autorul a fost arătat cu degetul de cititorii săi mai sensibili pe mine pe mine m-au lăsat complet indiferentă. Copilăria petrecută în comunism poate că mi-a răpit ușurința de a mă amuza oricând/oriunde/din orice, în schimb mi-a oferit detașarea de a nu face un caz din fiecare termen care nu este politically correct sau vreo tragedie din felul în care Milan Kundera își tratează personajele feminine.

Citatul unde mă declar 100 % de acord cu Kundera

,,În țara asta oamenii nu știu să prețuiască diminețile. Se trezesc forțat cu ajutorul ceasului deșteptător, care le sparge somnul cu o lovitură feroce, asemănătoare loviturii de topor, ca apoi să se lase pradă într-o clipită, unei agitații precipitate, de-a dreptul funeste. Și-atunci, spune și dumneata, ce fel de zi e aceea care începe printr-un asemenea act de violență? Ce trebuie să se petreacă în sufletele unor oameni supuși zilnic, cu ajutorul ceasului deșteptător, unui mic șoc electric? Acești oameni sunt învățați zi de zi cu violența, și zi de zi dezvățați de bucuria plăcerii. Crede-mă, prietene, și ține bine minte ce-ți spun: firea oamenilor e condiționată de felul cum își petrec diminețile.”

Blonde, brunete…

”Cu blondele nu trebuie să vă încurcați niciodată, spuse, cu gravitate, doctorul Skreta. […] Credeți că blondele sunt altfel decât brunetele? întrebă Bertlef, cu interes, vizibil neîncrezător în experiența feminină a doctorului Skreta. Binențeles, afirmă medicul primar. Părul blond și părul negru sunt cei doi poli ai naturii umane. Părul închis semnifică bărbăția, curajul, sinceritatea și acțiunea creatoare, în timp ce părul deschis simbolizează feminitatea, tandrețea, neputința și pasivitatea. La drept vorbind, blonda e, de fapt, de două ori femeie. Prințesa nu poate fi decât blondă. Așa se explică de ce, pentru a fi cât mai feminine cu putință, numeroase femei își vopsesc părul în blond și niciodată în negru. […]

Blondele, îndeosebi cele făcute, se adaptează fără să-și dea seama părului lor artificial. În dorința de a fi credincioase culorii lor de împrumut, aceste femei, mironosițe, adoptă comportamentul unor ființe fragile, păpuși de joacă, preocupate doar de înfățișarea lor exterioară, creaturi frivole, ce pretind duioșie, tandrețe, slugărnicie și pensii alimentare, incapabile să facă ceva singure; pe dinafară numai gingășie, iar pe dinăuntru grosolănia personificată. Dacă părul negru ar deveni o modă universală, s-ar trăi, categoric, mult mai bine pe această lume. Asta ar fi, după mine, reforma socială cea mai folositoare din câte s-au înfăptuit vreodată…”

… & urâți 🙂

“Singurul lucru care mă îndeamnă la un anume scepticism față de reproducere este neînțeleapta alegere a părinților. Este de necrezut ce indivizi hidoși se încumetă să se înmulțească, închipuindu-și că povara sluțeniei devine mai ușoară dacă o împart cu urmașii.”

Ce-am scris când am început să citesc „Valsul de adio”

Cu riscul de a fi acuzată de cinism, îți spun sincer că nu cred că ma reapropiam prea curând de cărțile lui Milan Kundera dacă scriitorul de origine cehă nu s-ar fi stins recent (11 iulie 2023) din viață.

Însă tristul eveniment a stârnit atâtea discuții pe pagina noastră de facebook (unde, dacă nu urmărești, mare lucru CHIAR pierzi!), încât nici nu știu când m-am trezit în fața raftului cu literatură cehă (da, da, dețin!).

Cele două cărți semnate de Milan Kundera din biblioteca personală – „Valsul de adio” și „Cartea râsului și a uitării” – au fost cumpărate într-o tinerețe îndepărtată (mai exact, în 1996). Recunosc (și simt cum se apropie de mine un nou val de acuzații, de data aceasta de superficialitate), mai mult datorită coperților lor și mai puțin datorită autorului (de care auzisem, dar care nu ma atrăgea foarte tare).

Îmi amintesc că, atunci când le-am terminat, nu am fost dezamagită, dar nici entuziasmată. Mai degrabă nedumerită, pentru că nu înțelegeam hype-ul care înconjura în acea perioadă numele lui Kundera. Oricum, cu sentimentul datoriei împlinite față de acest autor (totuși, îi dădusem două șanse!), am cocoțat cărțile pe raft, convinsă fiind că 1. alta nici că-mi mai cumpăr; 2. la ele nici că mă mai întorc.

27 de ani mai târziu:

m-am ținut de cuvânt…
… și nu prea.

Poate că în 1996 eram prea tânără pentru Kundera?

Prea grăbită?

Prea neexperimentată?

Prea cusurgie în privința scriitorilor central și est-europeni, cu care nu am avut niciodată o chimie deosebită?

Întrebări la care sper să primesc răspunsuri recitind “Valsul de adio” pe care l-am ales doar pentru că nu-mi mai amintesc mare lucru din el, dar și pentru că titlul mi se pare că se potrivește perfect contextului.

Facebook Comments

„Valsul de adio” de Milan Kundera