Autor: Michelle Gable
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Humanitas
Anul apariției: 2015
Traducere: Florica Sincu
“Un apartament din Paris” de Michelle Gable mi-a spulberat orice vis de îmbogățire. Acolo unde eu speram să descopăr o comoară (vezi mai jos textul pe care l-am scris când am început să citesc cartea), aproape că a trebuit să vin cu bani de acasă, știi ce zic?
Pentru că, din păcate, avem de-a face cu o carte tare… sărăcuță. Și mor de ciudă având în vedere premisele de-a dreptul strălucitoare!
April Vogt, o expertă în mobilă europeană de la casa de licitații Sotheby’s, este trimisă la Paris cu o misiune clară: trebuie să evalueze obiectele dintr-un apartament misterios în care nimeni nu a mai pus piciorul de peste 70 ani.
În locuința umplută de comori până la refuz, April va descoperi portretul unei femei superbe, iar instinctul îi spune că are de-a face cu o capodoperă necunoscuta a celebrului pictor Giovanni Boldini. Desigur, ca orice specialistă care se respectă, April trebuie să lămurească urgent două aspecte. 1. Chiar este o lucrare a capriciosului Boldini? și 2. cine este muza răvășitoare și, mai ales, cam răvășită 🙂 , care i-a servit drept model?
Un jurnal vechi și îngălbenit
Ambele întrebări își primesc răspunsurile în paginile unui jurnal vechi și îngălbenit găsit în același loc. Cea care s-a lăsat imortalizată într-o ipostază destul de îndrăzneață pentru sfârșitul secolului al XIX-lea chiar de marele Boldini se numește Marthe de Florian, una dintre cele mai misterioase demimondene din aventuroasa perioadă pe care azi o cunoaștem sub denumirea de Belle Epoque. Ei îi aparține jurnalul, prin urmare, April are ocazia să afle direct de la sursă și povestea tabloului, dar și alte povești care au în centru diverși bărbați celebri ai epocii. Pe care curtezana Marthe de Florian a avut ocazia să-i cunoască mai mult sau mai puțin… biblic 🙂 .
Cu fiecare obiect valoros din apartament evaluat și cu fiecare pagină neprețuită din jurnal citită, April se simte tot mai legată de Marthe și tot mai… dezlegată de soțul proprietate personala pe care l-a lăsat acasă, pe celălalt țărm al Atlanticului. De vină nu sunt doar distanța geografică și jurnalul fascinant care prezintă trecutul glamuros și aventuros al unei curtezane.
Ci și o mai mult sau mai puțin reciprocă infidelitate care îi îndreaptă rapid spre un divorț. În plus, nu ajută deloc, dar deloc nici prezența avocatului francez Luc Thebault care, atunci când nu se ocupă să-i reprezinte pe moștenitorii apartamentului, îi face o curte insistentă lui April, pe care o alintă “L’Americaine”.
Capitole alternative despre două femei pe care le descoperim în perioade cheie din viețile lor
Ne plimbăm deci, în capitole alternative, între două povești despre două femei pe care le descoperim în două perioade cheie din viețile lor. Din păcate însă, în loc să se completeze și să se potențeze reciproc, așa cum mă așteptam, istoriile lui April și a Marthei, pur și simplu, se anulează una pe cealaltă. Căci pe cât sunt de delicioase (și uneori scandaloase) detaliile din viața curtezanei, pe atât de fad și de plictisitor se scurg zilele lui April.
Dar poate nu am fost suficient de clară… Recapitulez: April se află in fabulosul Paris. Într-un apartament misterios, plin de tot felul de comori. Cu un admirator permanent în preajmă, francez până în vârful unghiilor și până la ultima adiere de parfum.
Și, cu toate acestea, rândurile care descriu felul în care Marthe își prindea odinioară panglici în păr reușesc să fie mai captivante decât toate plimbările pe sub cerul Parisului contemporan ale lui April. Cărțile de vizită primite de Marthe de la scriitorii, artiștii și oameni politici care o curtau și pe care nu scria nimic altceva decât numele lor sunt mai pătimașe și mai pline de promisiuni fierbinți decât toată agitația zgomotoasă și obositoare a lui Luc. Nu mă mir că undeva, după prima treime a cărții, acesta a început să semene în mintea mea cu un bondar și… nici că am mai scăpat de bâzâitul lui enervant până la sfârșitul cărții.
Care sfârșit m-a lăsat teribil de interesată de Marthe, prin urmare am efectuat ulterior o adevărată documentare pe google încercând să aflu și mai multe despre viața acestei femei care la 18 ani era o simplă croitoreasă dintr-o mahala pariziană.
Totala mea indiferență în ceea ce privește chinurile amoroase ale lui April
În același timp, cu toată responsabilitatea te informez de totala mea indiferență în ceea ce privește chinurile amoroase ale lui April. Să-l sune pe… sau nu? Să se culce cu… sau nu? Sa se ducă la… sau să stea? Prin urmare, nu aș ști să-ți spun dacă a rămas cu Luc sau dacă s-a întors la soțul american pe care nici măcar nu mai țin minte cum îl cheamă. Te rog să mă înțelegi: ultimele capitole din povestea lui April le-am citit efectiv în diagonală, dornică doar să mă lămuresc ce s-a ales de apartament și de toate obiectele acelea fabuloase din el.
(Ce știu sigur e că atâtea croasante și pahare de șampanie consumate pe cap de personaj nici c-am mai pomenit în vreo carte 🙂 !)
Din punctul meu de vedere, scriitoarea Michelle Gable se putea rezuma bine mersi doar la povestea lui Marthe. Îi acorda astfel mai mult timp. Mai mult spațiu. Toată atenția ei. Și sunt sigură că ar fi reușit s-o finiseze mai bine, astfel încât, doar ca să dau un exemplu, să nu ne trezim cu un copil din flori aruncat atât de brutal în această lume.
Am tresărit când numele lui Marcel Proust a țâșnit dintre pagini
Dar, mai ales, putea să se concentreze cu adevărat pe ceea ce a însemnat Belle Epoque, pe efervescența, creativitatea, frământările și, de ce nu?, marile scandaluri care au caracterizat perioada și care continuă să fascineze azi. Ar fi putut să dea mai multă consistență tuturor acelor personaje celebre pe care ea doar le pomenește în treacăt, de zici că a avut o listă care trebuia bifată în roman.
Jur, am tresărit când numele lui Marcel Proust a țâșnit dintre pagini, m-am amuzat când am citit caracterizarea pe care i-o face Marthe (“cel mai mare colportor de bârfe din lume”) și m-am întristat când am văzut că feblețea mea literară nu a fost considerată demna decât de vreo câteva rânduri. Până și despre snobul acela de Robert de Montesquiou aș fi vrut să aflu mai multe decât să citesc conversațiile stupide dintre April și Troy (mi-am amintit! Troy îl cheamă pe soțul ei!) în care ea și-ar dori să-l invite la Paris, dar nu o face, iar el vrea să-i spună că o iubește. Și i-o spune!
Așadar, am fost la un pas să acord doar două steluțe rușinoase unui roman de la care aveam atâtea așteptări. M-am hotărât totuși la 3. În fond, “Un apartament la Paris” m-a familiarizat cu picturile și fițele lui Giovanni Boldini și cu amanții și cochetăriile lui Marthe de Florian.
Ceea ce, pentru un roman de debut, nu e deloc, dar deloc puțin.
Ce-am scris când am început să citesc “Un apartament la Paris”
În martie 2016, te anunțam că mi-am cumpărat cărțile din poza de mai sus și chiar te invitam să-ți dai cu părerea pe care ar trebui s-o deschid mai întâi.
(Dacă nu mă înșală memoria, parcă Jurnalul Annei Frank a ieșit câștigător în acel sondaj ad-hoc).
La peste 7 ani distanță, a venit, în sfârșit, rândul și ultimului volum rămas necitit din teanc. Așa că, plină de remușcări, mă îndrept spre canapea având în brațe “Un apartament la Paris” de Michelle Gable, a cărui copertă fermecătoare mi-a reamintit imediat de ce mi-am cumpărat cartea.
Un apartament la Paris în care nimeni nu intrat timp de 70 de ani
În 2010, o descoperire rarisimă ținea prima pagină a ziarelor din toată lumea: un apartament din Paris în care nimeni nu mai pătrunsese de 70 de ani.
Până și presa de la noi, atât de amatoare de cancanuri și de scandaluri, a tratat (cu seriozitate) subiectul. Conform actelor oficiale, ultima proprietară a apartamentului părăsise Parisul înainte de cel de-al Doilea Război Mondial și se mutase în sudul Franței. Nu s-a mai întors niciodată în capitala franceză, dar și-a plătit în fiecare an impozitul pentru locuința care a stat, astfel, încuiată până la moartea ei (la vârsta de 91 de ani). Când experții au fost solicitați să facă inventarul comorilor din apartamentul situat lângă biserica Trinite, aceștia au fost de-a dreptul uluiți. Au declarat că s-au simțit „ca în casa Frumoasei din Pădurea Adormită”. Căci, în interior, timpul parcă înghețase.
Din prezentarea de pe coperta 4 a romanului, înțeleg că scriitoarea Michelle Gable și-a luat libertatea de a pleca de la informațiile adevărate, apărute în presă, pentru a așterne… nu una, ci două povești care ajung să se intersecteze în acel apartament la Paris. Una este scrisă sub forma jurnalului lui Marthe de Florian, celebra demimondenă pariziană de la sfârșitul veacului al XIX-lea, care chiar a deținut în realitate, la un moment dat, apartamentul. Cealaltă spune povestea lui April Vogt, o expertă din zilele noastre căreia casa de licitații Sotheby’s îi cere să evalueze prețioasele obiecte din misterioasa locație.
Pictura de pe coperta a fost descoperită chiar… în ACEL apartament
Pe coperta romanului lui Michelle Gable este reprodusă o pictură a celebrului Giovanni Boldini care a fost descoperită chiar în locuința din centrul capitalei franceze. Nimeni nu știa de existența acestui tablou, prin urmare apariția lui a stârnit un adevărat șoc în lumea artei.
Specialiștii au anunțat că superba franțuzoaică care a servit drept model este chiar Marthe de Florian, muza lui Boldini și bunica ultimei proprietare apartamentului. Pictura a fost scoasă la licitație pentru 300.000 de euro, dar s-a vândut pentru 2,1 milioane de euro, după ce zece licitanți s-au bătut pentru ea.
………
Sinceră să fiu, având în vedere toate informațiile palpitante pe care ți le-am spus mai sus, zău că nu înțeleg de ce am uitat volumul acesta pe un raft din bibliotecă. Singura explicație la care mă pot gândi este că destinul uluitor al apartamentului din Paris s-a răsfrânt puțin și asupra cărții mele. Și, la fel ca în cazul locuinței din centrul capitalei franceze, a fost nevoie de ani de zile ca cineva să se apropie de ea.
(Bine, acum sper să dau și de vreo comoară între coperțile ei pe care s-o vând la licitație pe niște catralioane de euro. Te anunț! Sau lasă, mai bine, nu 🙂 )
