Autor: Audrey Niffenegger
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Tritonic
Anul apariției: 2009
Traducere: Ona Frantz
Rare, foarte rare sunt cărţile de dragoste despre care mă vei auzi că vorbesc cu entuziasm. Nu mă mai apuc acum să înşir motivele – m-am mai văicărit de lipsa de apetenţă a echipei anaarecarti.ro pentru astfel de titluri şi când am scris (de bine!) despre “JFK – 11.22.63” a lui Stephen King, şi când am scris (de… vai şi amar!) despre “Călătoarea” Dianei Gabaldon.
Şi atunci ce are atât de special “Soţia călătorului în timp” de Audrey Niffenegger de am citit-o de-nici-nu-mai-ştiu-câte-ori, de fiecare dată cu aceeaşi încântare că uneori mi-e şi jenă?
La prima vedere, Henry şi Clare sunt doi tineri absolut normali care anunţă o poveste de amor de o banalitate adormitoare. Se întâlnesc într-o bibliotecă, se îndrăgostesc teribil, se căsătoresc romantic, se pun pe făcut copii clasic şi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Sau… nu?
“Soţia călătorului în timp” se trezește fără bărbat când îi e lumea mai dragă
Pentru că, înainte să te apuce căscatul, “un amănunt” aş vrea să strecor în lista de mai sus: Henry e călător în timp! Fără să poată controla ce i se întâmplă, Henry dispare când îi e… prezentul mai drag şi se trezeşte în trecut sau în viitor. De fiecare dată, în trecutul LUI sau în viitorul LUI. Cu alte cuvinte, nu poate să dea o fugă să vadă cum trăiau oamenii în Evul Mediu (să zicem) şi nici cu extratereştrii nu are şansa să se întâlnească peste nu-ştiu-câţi-ani. Pur şi simplu, Henry se plimbă doar pe axa propriei vieţi.
Prin urmare, toată povestea aceea banală de dragoste de mai sus se modifică după cum urmează:
Atunci când dau nas în nas “prima oară” în bibliotecă, Claire îl recunoaşte imediat! Îl are în faţă chiar pe bărbatul vieţii ei şi ştie asta pentru că într-una din călătoriile lui în trecut, Henry o întâlnise pe vremea când era doar o fetiţă. Desele lor revederi pe parcursul copilăriei ei dau naştere unei prietenii cu adevărat magice, care anunţă iubirea care îi va lega în viitor. Iar în momentul în care puştoaica devine destul de mare ca să înţeleagă… “chestii”, Henry care continuă s-o viziteze îi dezvăluie ce le-a rezervat destinul. Şi o face cu atâta puritate chiar şi în cele mai încinse momente (că na!, Claire, e deja o adolescentă cu hormonii în deplină stare de funcţionare), încât nu mă pot abţine să nu fac comparaţia cu “Lolita” lui Nabokov şi să respir uşurată că mai există scriitori care se feresc de orice nuanţă de pedofilie.
Cartea e plină de paradoxuri temporale
Prin urmare, în bibliotecă, Claire aproape că sare pe Henry, iar el… e în stare de şoc 🙂 . Nu are nici cea mai vagă idee cine e zăpăcita asta din faţa lui, pentru că, ce să vezi?, în acel moment încă nu avusese loc călătoria în trecut în care o întâlneşte prima dată pe Claire-fetiţa.
(AVERTISMENT: cartea e plină de paradoxuri de acest gen, care îţi vor pune la lucru toate circumvoluţiunile. Dacă ai o abordare mai degrabă ştiinţifică a călătoriilor în timp, Niffenegger s-ar putea să te scoată din sărite. În ceea ce mă priveşte, când vine vorba de ştiinţă eu… sunt de factură umanistă 🙂 , prin urmare n-am avut nicio problemă când, de exemplu, Henry-cel-bătrân se întâlneşte cu Henry-cel-tânăr şi stau de vorbă despre “nimicuri”, cum ar fi “ce te faci că atunci când te întorci în trecut, nu poţi lua nimic cu tine din prezent, prin urmare aterizezi GOL PUŞCĂ printre oameni străini şi de lumea ta, şi de timpul tău?”. Din contră, dialogurile lor mi s-au părut de-a dreptul savuroase! Ce spui? Că Henry nu se poate întâlni cu alte versiuni ale sale? Vezi, despre asta vorbeam 🙂 ).
Revenind la povestea de dragoste…
Cum e afectată viaţa unui cuplu când unul dintre parteneri e călător în timp
Claire şi Henry se îndrăgostesc ca-n poveşti, dar, spre marea mea uşurare, Niffenegger nu a umplut cartea de scene romantice, declaraţii de amor şi stele în păr (vezi, te rog, “Confesiunile lui Max Tivoli” de Andrew Sean Greer, ca să ne fie clar tuturor despre ce vorbim). Din contră, alege, fără să ştie 🙂 , să dea răspuns la o întrebare pe care eu mi-am tot pus-o când am mai avut de-a face cu romane care au un astfel de subiect: cum e afectată viaţa unui cuplu atunci când unul dintre parteneri e dăruit (sau blestemat?) cu capacitatea de a călători în timp? Cum e să-ţi vezi soţul dispărând… puf! … în timp ce prăjeşte omleta? Cam cât timp crezi ai rezista lângă el? Ia să te aud! 🙂
Şi apropos de “uite-l!/nu mai e!”, bineînţeles că la nunta lor romantică, Henry dispare! Asta nu împiedică însă cu nimic ceremonia, pentru că în locul lui îşi va face apariţia (ATENŢIE!, alertă de noi circumvoluţiuni!) un Henry din viitor, venit să-şi salveze onoarea, mariajul, iubirea şi… destinul.
Cât despre copii şi viaţa până la adânci bătrâneţi… Nici în aceste privinţe, un partener călător în timp nu e chiar norocul de pe lume, mai ales când fătul îi moşteneşte uluitoarea caracteristică. Prin urmare, seria lungă de sarcini pierdute de Claire îi dă prilejul lui Niffenegger să scrie unele dintre cele mai cutremurătoare şi… sângeroase scene casnice citite de mine vreodată şi pentru care şi-a atras o mulţime de critici. Asta nu înseamnă că Henry şi Claire nu vor avea totuşi un copil…
“Soţia călătorului în timp” are un final care necesită muuuuulte șervețele
Acestea fiind zise, mă opresc aici cu dezvăluirile despre subiectul cărţii. Îţi voi mai spune doar că finalul e sfâşietor de trist, rezerva mea de şerveţele din casă dovedindu-se insuficientă atunci când l-am parcurs prima dată.
Dincolo de povestea de dragoste care pe mine m-a cucerit, se pare, pe viaţă, mai există un aspect pentru care privesc cu admiraţie numele lui Niffenegger de pe copertă. Atâtea perindări înainte şi înapoi pe axa timpului, întâmplări începute la pagina 79, de exemplu, şi continuate 100 de pagini mai târziu, momente rememorate de Claire pentru ca, trei capitole mai încolo, să le priveşti şi din perspectiva lui Henry, indicii aruncate parcă la întâmplare pentru ca în final să realizezi că ai ştiut TOT TIMPUL că nu vei avea parte de un happy ending – îţi dai seama cât de greu trebuie să fie SĂ SCRII o astfel de carte?!!!! De fiecare dată când am citit-o nu m-am putut abţine să nu mă întreb cum a reuşit scriitoarea aceasta ciufulită (nu e o figură de stil, caută-i poza pe google!) să jongleze cu toate fără s-o dea cu bâta în baltă!
La final de “recenzie”, o întrebare am totuşi: eu cum fac să mă întorc în timp şi să citesc iar cartea asta PENTRU PRIMA DATĂ?
CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT SĂ CITESC „Soţia călătorului în timp”
Atunci când am pomenit-o în cadrul articolului “Alte… 10 începuturi de carte care mi-au plăcut la nebunie + FRAZA PE CARE AŞ VREA SĂ N-O FI CITIT VREODATĂ!”, mi-a fost evident că nu va trece mult timp până o voi re-re-re-reciti.
Aşa că iată-mă cu “Soţia călătorului în timp” de Audrey Niffenegger în braţe. Nu e nicio problemă că o ştiu aproape pe dinafară (de atâtea ori am citit-o!). Ca să fiu sinceră, m-am folosit de pretextul: “Domnule, nu pot face o “recenzie” serioasă din amintiri”, ca să mă şi înfiinţez în faţa raftului pe care aştepta cuminte să mă întorc la ea.
Şi aceasta pentru că am o slăbiciune fantastică pentru cărţile care au ca subiect călătoriile în timp – de aceea îmi şi pot lua ţeapă foarte uşor, aşa cum a demonstrat, de altfel, experienţa mea cu “Călătoarea” Dianei Gabaldon).
În plus, Audrey Niffenegger reuşeşte în “Soţia călătorului în timp” o poveste de dragoste care mie mi-a plăcut la nebunie….
Pffff! Hai că eu deja începeam “recenzia”!
Revin…
