“Pădurea întunecată” de Nicole Krauss – Ana are carti!

“Pădurea întunecată” de Nicole Krauss

Philip Roth: “Un roman strălucit. Sunt plin de admirație”. Eu nu.

Cred că singurul aspect strălucitor la “Pădurea întunecată” este dantelăria exprimării, frumusețea frazării, Nicole Krauss e stăpâna indiscutabilă a cuvintelor şi a încolonării lor perfecte, nu pot să neg asta (a fost SINGURUL motiv pentru care i-am dat 4 stele, nu 3). Dar dincolo de fațada perfectă stau ascunse hibe care-i ştirbesc valoarea.

Recenzie: “Istoria iubirii” de Nicole Krauss

Trebuie să recunosc de la bun început că am vrut s-o citesc pentru că N.K. a fost soția lui Jonathan Safran Foer, care mie mi se pare genial. Tot ce a scris el (mai puțin “De ce mâncăm animale”, nu cred că pot să diger aşa ceva, nici măcar să pun mâna pe carte în librărie n-am putut!), şi “Totul este iluminat”, şi “Extrem de tare şi incredibil de aproape”, şi “Iată-mă”, totul este fa-bu-los! De la prima pagină până la ultima am comparat stilurile, puterea, imaginația, povestea… şi din meciul ăsta a ieşit învingător Foer, nu chiar prin KO, dar nici foarte departe.

Recenzie: “Totul este iluminat” de Jonathan Safran Foer

Recenzie: “Extrem de tare şi incredibil de aproape” de Jonathan Safran Foer

Recenzie: “Iată-mă” de Jonathan Safran Foer

Foer e natural, conectat, parcă, la Marea de Poveşti din care Rashid “bea” basmele pe care apoi la înşira curioşilor în “Harun şi Marea de poveşti” a lui Salman Rushdie. Pur şi simplu, pentru asta e făcut. Foer nu dă senzația că a ales scrisul în viață, ci scrisul l-a ales pe el. La Nicole Krauss e invers. Are ceva artificial.

Ca în “Prietena mea genială”, el e “gifted” şi fascinează fără a avea nevoie de şlefuire, e Lila, diamantul brut pe cade toți îl vor, iar ea e umbra Lilei, Elena, care-şi doreşte să scrie, studiază pentru asta, îşi concentrează toată ambiția de care e în stare în direcția aleasă, dar rezultatul e vizibil forțat, stilul, căutat, poveştile ei nasc aşteptare, dar nu livrează nimic “uau” (cel puțin, în “Pădurea întunecată”, nu pot să generalizez), şchiopătează şi se termină frustrant, cu multe semne de întrebare şi-un What the f&$@k?

Recenzie: “Tetralogia napolitană” de Elena Ferrante

Din prezentarea cărții, afli că urmează să descoperi povestea unei romanciere de 39 de ani, Nicole (!!!), şi a unui avocat bătrân şi bogat, Jules Epstein, amândoi din New York, amândoi de origine evreiască şi amândoi în plină criză existențială, care decid să plece la Tel Aviv în căutarea a ceva care să le schimbe viața.

În realitate, pornesc în căutarea a ceva care să-i scoată din depresia pe care n-o numeşte niciunul, dar care este evidentă în fiecare lucru pe care-l fac.

Post-divorț, Epstein nu-şi mai găseşte locul şi se schimbă radical, devenind, dintr-un tip neplăcut, conflictual, egoist şi materialist, superbogat şi dependent de lux, unul atras de spiritual, un binefăcător al tuturor, care-şi donează întreaga avere, apoi, girând cu ultima posesiune, un apartament în Manhattan, contractează un împrumut de două milioane de dolari şi pleacă în Israel, cu intenția de a dona banii în numele părinților săi.

Nicole e cu un pas în spatele lui, trăind ultimele clipe ale unei căsnicii strivite de rutină, în care se sufocă şi ale cărei singure guri de aerisire şi surse de aer sunt cei doi băieți – de altfel, şi singurul motiv al rămânerii în mariajul cu motor stricat şi caroserie roasă de rugină, care ar trebui dat la fiare vechi. Situația familială nu-i dă liniştea necesară scrisului, de aici, criza de inspirație şi prăbuşirea – “Uneori mi se pare că în timpul acestor perioade extenuante şi incoerente îmi simt mintea însăşi dezintegrându-se” – care o determină să-şi caute scăparea într-o fugă în Israel.

Amândoi se cazează la Hilton. Dar drumurile lor nu se vor intersecta, deşi, intenționat sau nu, ai fost lăsat să crezi asta.

Epstein începe căutarea destinatarilor vrednici de donația sa, în vreme ce Nicole e atrasă într-o poveste despre nişte manuscrise lăsate neterminate de Kafka, cărora ea, se pare, ar avea capacitatea de a le găsi un final potrivit.

Marea dispută pe manuscrisele lui Kafka s-a încheiat. Cui aparţin în prezent

Sunt atât de multe elemente minunate aruncate în poveştile astea de Nicole Krauss, care ar fi putut fi dezvoltate! Dar nu. Ca şi cum ar fi crescut treptat, lacom, numărul mingilor cu care jonglează şi şi-ar fi depăşit capacitățile, scăpându-le, pe rând, pe jos, scriitoarea ori pierde din vedere lucruri, lăsându-le ca nişte ațe atârnate de tiv, ori nu le exploatează suficient.

Povestea asta cu Kafka se termină bizar, şi nu bizar la modul kafkian, pe care, probabil, l-aş fi acceptat şi integrat firesc. Mossad, răpire, deşert sunt ingredientele adăugate de Krauss pe post de sare şi piper, însă echilibrul dintre ele e făcut praf fără o idee care să le lege într-un mod coerent. Sau kafkiano-coerent. 🙄

Un alt fir pierdut ține de povestea lui Epstein, care, cu o zi înainte de plecarea spre Tel Aviv, e deposedat, la o întâlnire a mai multor lideri evrei americani cu preşedintele Autorității Palestiniene, de paltonul de caşmir şi de telefonul mobil care se afla în acesta – fiind un om cu greutate, cu legături în cele mai înalte sfere, evident, în telefon existau nişte contacte importante. E dezvoltată întâmplarea asta? Nu! Deşi aştepți cu sufletul la gură, până spre final, pentru că au fost create premisele unui… boom diplomatic.

Prin lumea lui Nicole te simți ca într-o mlaştină care te înghite încet

Ce m-a mai deranjat? Dacă prin lumea lui Epstein te mişti destul de uşor, în cea a lui Nicole te simți ca într-o mlaştină care te înghite încet. Filosofările ei despre viață – mai ales despre viața în doi, alienare şi familia disfuncțională -, trecute prin filtrul unei minți epuizate şi depresive, au o întindere prea mare şi îți pot pune la încercare răbdarea. M-am simțit ca şi cum Krauss mi-ar fi dat buzna în casă în ziua mea liberă, s-ar fi întins pe canapea şi ar fi început să-şi turuie problemele, fără a-mi da ocazia să-i spun: NU SUNT PSIHOTERAPEUTUL TĂU, DEAR!

Nu am niciun dubiu că în paginile cărții Nicole Krauss a scris, de fapt, despre propria depresie pre şi post-divorț (s-a despărțit oficial de Foer în 2014, cu 3 ani înainte de publicarea cărții). Şi mai cred că această confesiune a venit ca un răspuns literar la “Iată-mă”, publicată cu un an înainte de fostul ei soț şi despre care am scris AICI că este atât de plină de similitudini cu viața scriitorului, încât TREBUIE să fie despre el.

Dacă e aşa, 1-0 pentru Foer. Din nou.

Ce ar mai trebui să spun despre “Pădurea întunecată”?

• Că abia de la jumătate se precipită lucrurile şi devin interesante. E ca şi cum te-ai chinui să cureți un fruct de o coajă foarte groasă, ca să ajungi la miez. Doar că, în cazul ăsta, miezul nu-i aşa bun cum ai crezut sau ai fost făcut să crezi.

• Că, în esență, Nicole Krauss scrie un roman despre… incapacitatea de a scrie un roman! I-am dat jumătate de stea pentru asta, e o găselniță ca să ieşi pe piață cu ceva într-o perioadă mai proastă.

• Că, sub umbrela modestiei, vei descoperi cum Krauss se laudă singură – pasajele în care oamenii o recunosc şi o opresc, pentru a-i spune ce minunate sunt cărțile sale, doar pentru ca ea să roşească, să le mulțumească şi să le răspundă că nu-i chiar aşa.

• Şi, în fine, că, la un moment dat, când aude la radio despre teoria multiversului şi începe să divagheze, juri că fură din Matrix!

“Dacă viața, care pare să aibă loc de-a lungul a nenumărate coridoare lungi, în camere de aşteptare şi oraşe străine, pe terase, în spitale şi grădini, camere închiriate şi trenuri aglomerate, se petrece de fapt într-un singur punct din care visăm la acele locuri? (…) Şi dacă toate acestea sunt adevărate, atunci unde este acest spațiu în care stăm întinşi şi visăm? Un rezervor în nonspațiu?”

Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI sau de AICI

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate