Îndelung așteptată de comunitatea literară de la noi, Dansează când îți vine să plângi de Camelia Cavadia are lansarea oficială pe 9 mai, la Urban Dada, în str. Tudor Arghezi nr. 5, București.
Așa cum te-am obișnuit, eu una voi fi acolo. Și ca s-o susțin pe Cami, care pariu că va fi în pragul leșinului 🙂 !, dar și ca să-ți spun una-alta de la fața locului. Și tot așa cum te-am obișnuit, anaarecarti.ro publică azi un nou fragment din romanul care apare la Editura Trei.
Despre ce vorbește Dansează când îți vine să plângi?
După succesul volumelor Vina (premiat internațional), Măștile fricii (tradus deja în spaniolă și sârbă), Purgatoriul îngerilor și Sufletul lumii, Camelia Cavadia revine cu o poveste despre legăturile care ne salvează.
Dansează când îți vine să plângi este o carte despre prietenia pură, acel tip de conexiune nefiltrată care devine un sprijin vital în momentele de doliu și durere. Așa cum spune chiar autoarea, prietenia este acea oglindă în care ne putem dezgoli sufletul fără rușine, bucurându-ne împreună de fiecare reușită.
Petronela Rotar, una dintre primele cititoare ale cărții, descrie volumul ca fiind unul care aduce lacrimi în ochi încă de la primele pagini, punând accent pe grija și iubirea care fac legăturile dintre oameni să dăinuie o viață întreagă.
Dansează când îți vine să plângi are 496 de pagini, deci se anunță o poveste consistentă, numai bună de savurat pe îndelete.
În librăriile online, cartea este disponibilă pentru livrare începând cu data de 5 mai.
Dansează când îți vine să plângi – fragment
Ralu ajunsese și ea în clasă cu noi. Se așezase în banca din fața noastră lângă un băiat pe care-l cunoșteam doar din vedere. N-a știut nici peste ani să ne spună ce a îndemnat-o să ne caute apropierea, probabil instinctul, intuiția. Ca și când ceva în ea ar fi împins-o spre noi. Apropiindu-ne treptat, am descoperit că suntem foarte diferite, dar asta nu însemna decât că fiecare aducea ceva nou în viața celorlalte.
— Nici tu n-ai reușit să faci rost de adeverință? am întrebat-o eu, încercată de un vag sentiment de vinovăție.
— Nu.
— Și ce-o să faci?
— O să mă duc la lucru.
— Unde?
— În fabrică.
— În fabrică? Unde?
— La Apaca. Are mamaia o prietenă care cunoaște pe cineva acolo.
Aș fi întrebat-o și pe ea dacă nu se teme să înceapă munca, dar părea nu doar resemnată, ci chiar bucuroasă că găsise unde să se angajeze. Așa că mi-am înghițit cuvintele și am rămas cu admirația.
În aceste condiții, mă consideram norocoasă și răsfățată. Mă duceam seara la școală, iar restul timpului mi-l organizam cum doream. Când peste ani i-am mărturisit Ralucăi că anii aceia au fost oribili pentru mine, s-a uitat cruciș la mine.
— Cum poți să spui așa ceva?
— Cum adică?
— Tu te duceai în fiecare sâmbătă seara la ceaiuri, erai îmbrăcată modern, aveai walkman și bani de buzunar, nu aveai probleme acasă, erai veselă mereu, cum poți să spui că a fost oribil? Sunt siderată!
— Hm, ciudat că spui asta.
— Cum Doamne, iartă-mă, să fie ciudat? E realitatea.
— Cred că ai oarecare dreptate: a fost o vreme în care am avut toate astea, pe urmă n-am mai avut nimic.
— Dar asta nu înseamnă că trebuie să anulezi tot ce-a fost înainte.
— Chiar ai dreptate. M-ai pus pe gânduri. Oricui m-ar fi întrebat despre acea perioadă, i-aș fi spus fără să clipesc că a fost urât, nasol de tot. Dar adevărul e că n-a fost așa decât mai încolo. Vorbind cu tine îmi dau seama că am șters pur și simplu frumosul din perioada aia. De ce oi fi făcut asta? E al naibii de interesant ce alegem să ne amintim și ce alegem să îngropăm. Oare ce fel de mecanisme aplicăm? Cât ne putem baza pe memoria noastră care, după cum se vede, e atât de selectivă…
— Memoria nu e niciodată exactă. E mai mult ca un mozaic de piese pe care le tot reașezăm de-a lungul vieții. Le grupăm după cum ne convine, le ordonăm după culori, după dimensiuni, după grosimea pieselor. Ce să zic? Unele se mai sparg, pe altele le spargem noi cu bună știință, pe unele le luăm de undeva și le așezăm altundeva, altele își mai pierd culoarea, altele cu cât îmbătrânesc, cu atât devin mai prețioase… Memoria e un traseu pe care de oricâte ori l-ai parcurge, niciodată nu va arăta la fel.
— Mda… Credeam că, în general, oamenii țin minte ce le convine sau ce le oferă confort, ca un fel de mecanism de apărare. Că tind să îngroape momentele neplăcute, să le facă uitate. La mine parcă e invers. Mi se pare că nu-mi aduc aminte decât ce-a mers rău, ce-a fost urât sau greu.
— Serios, mi se pare incredibil ce spui. Întotdeauna te-am văzut exact opusul. Mi se părea că ție nu are cum să-ți fie cu adevărat rău niciodată. Că nu aveai cum să cazi pradă disperării, pentru că aveai Bucuria.
— Da, mi-ați tot spus asta de-a lungul vieții și multă vreme n-am știut ce vrea să-nsemne Bucuria asta. Mai mult, mi se părea că nu mă înțelegeți cu adevărat, că nu mă luați în serios. Dar da, mai târziu am simțit și eu Bucuria și cred că ea m-a salvat când nimic altceva n-ar fi putut s-o facă.
— Așa și era! Spre deosebire de noi, tu mereu ai avut ceva esențial: ai avut baza. Ai crescut în iubire, în bună înțelegere și fără lipsuri majore. În plus, ai avut gena.
— Și-atunci de ce acum îmi aduc aminte doar lucrurile rele?
— Pentru că, după cum știi, memoria nu doar că nu e exactă, dar e și subiectivă. Psihologii spun că o reconstruim în funcție de cine suntem la un moment dat. Poate că ceva ce părea banal în trecut devine important mai târziu doar pentru că atunci are sens pentru noi. Sau invers. Și poate că tu alegi acum să vezi răul, tocmai pentru a te bucura că în cele din urmă a apărut binele. Pentru că până la urmă ai reușit! Am reușit împreună.
— Și atunci ce e trecutul? O versiune pe care ne-o povestim de fiecare dată altfel, ca să se potrivească cu prezentul? Una care să-l explice?
— Nu, aș zice că trecutul e mai mult decât o poveste pe care putem să o ajustăm la infinit. E, dacă vrei, fundamentul pe care ne-am format și în baza căruia am trăit. Iar acum, la final, nu ne rămâne decât să-l privim cu onestitate și căldură și să ne bucurăm de el.
— Poate că ai dreptate, trecutul e Bucurie, indiferent cât de rău a fost la un moment dat. Este izbânda că am ajuns până aici.
— Poza asta nu e doar prima fotografie a prieteniei noastre, marchează și prima mea zi în câmpul muncii, a zis Ralu. A fost o zi blândă, suficient cât să mă facă să cred că toate vor fi la fel. Poate chiar din ce în ce mai bune. N-a fost să fie, însă! Pe vremea aceea, mi se părea că tu vii ca scoasă din cutie la școală, în timp ce noi ajungeam ca scoase din rahat. Mi se părea uneori că am scame și în suflet, nu doar în gât și în stomac.
— Te marcase tot ce ai trăit în prima zi de muncă. Mi-aduc aminte că erai foarte agitată când ne-am întâlnit. Iar eu abia așteptam poveștile voastre. Părea că amândouă intraserăți într-o lume la care eu nu aveam acces decât prin ochii voștri. Era lumea adulților — la care mie încă nu-mi venise rândul, dar care mă atrăgea irezistibil, ca un teritoriu interzis. Nu că mi-aș fi dorit să fiu în locul vostru — Doamne ferește! —, dar, ascultându-vă, aveam senzația că stau în fața unei uși întredeschise, prin care pot vedea totul fără să fiu nevoită să intru.
— Da, a fost o zi plină de emoții de toate felurile. Multă adrenalină, dacă mă gândesc acum. Când am ajuns prima dată la poarta fabricii, am avut senzația că dacă intru, nu mai ies. Că ditamai clădirea aia gri, cu ferestrele ei lungi și murdare, o să mă înghită cu totul. Părea un animal mare și greoi, încă adormit la ora aia, și tot îmi spuneam că pe lumină n-o să mai pară chiar așa de rău. Neoanele mai pâlpâiau pe ici, pe colo, și parcă încercau să-mi alunge grijile. Am avut noroc că am găsit repede ușa secției unde știam că o să lucrez. Odată cu mine intrau sute de femei. Mergeau repede, vorbeau tare, se salutau, râdeau. Mi se păreau exagerat de vesele pentru ora aia.
Ce m-a uimit cel mai tare în hală n-au fost mesele lungi și mașinile de cusut puse frumos la rând, nici cât era de mare, ci cât de curat era totul. Deși era plină ochi de baloți de materiale și de bucăți tăiate puse unele peste altele, era o… ordine de nedescris. Nu știu cum să spun altfel. Te lovea din prima. Nu mărimea te impresiona, ci faptul că totul era așezat, firesc, de parcă hala n-avea nicio legătură cu ce era de fapt. Atunci nu știam să pun asta în cuvinte. Acum știu exact ce m-a tulburat.
Am întrebat din om în om unde o găsesc pe tovarășa Marioara Hâncu și am zâmbit larg fiecărei femei care m-a ajutat. Am dat de ea chiar în spate, lângă un dulap. Tocmai își punea halatul peste hainele de stradă. Când am văzut că numele meu nu-i spune nimic și mă privește nedumerită, m-am panicat rău. Am început să vorbesc repede despre prietena bunicii mele, cu speranța că numele ei o să lămurească lucrurile.
— Tu ești Raluca? m-a întrebat la un moment dat, oprindu-se din încheiat nasturii.
— Eu! am dat din cap, bucuroasă foc.
— M-așteptam să arăți altfel.
N-am întrebat-o cum, ci m-am bucurat că s-a lămurit situația. În timp ce-și lega părul cu un batic, mi-a zis să-mi pun și eu halatul.
— N-am, am zis, deja speriată că încep prost.
— Păi și-ai venit așa?
— …
— Nu ți-a spus nimeni să vii cu halat și batic?
Cine să-mi spună? mi-a venit să zic, dar am tăcut și-am dat doar din cap că nu.
— Îți dau eu pentru azi, da’ de mâine să vii echipată. Nu-s noi, da’ sunt curate, a zis, întinzându-mi un halat frumos împăturit și o băsmăluță bleumarin, care părea chiar nouă.
Mergeam după ea ca un cățel și simțeam toate privirile asupra mea. Eram moartă de emoții, dar nu voiam să se vadă. Zâmbeam în stânga și-n dreapta, fără să disting vreo față anume.
— Uite, de tine se ocupă tanti Ancuța. Fii atentă la ce-ți spune și să nu ne faci probleme. Da’ mai întâi te duci la instructaj. Azi semnezi și contractul. Când te cheamă, mergi la personal.
M-a trimis la un nene, unul dintre puținii bărbați de acolo, care mi-a citit de pe o foaie o grămadă de reguli. Să port mereu echipamentul, adică halatul și boneta. Să nu lucrez cu părul desfăcut, să nu port bijuterii, să verific utilajele înainte, să nu umblu la mașini, stingătoare, hidranți, accidente, abateri disciplinare. O listă fără sfârșit. M-a luat cu amețeală. Evident că n-am reținut mare lucru, dar mi-am dat seama rapid că nu-i de joacă. Am semnat și m-am întors la tanti Ancuța, care mă aștepta.
— Știi să coși la mașină? m-a întrebat direct.
I-am spus, plină de mândrie, că mai trăsesem niște tighele pe Singer-ul bunicii.
— Astea-s mașini industriale, cu pedală. Le atingi puțin și-o iau razna. Cum ai zis că te cheamă?
— Raluca, da’ toată lumea-mi zice Ralu.
— Dacă mă asculți și ești atentă, o să fie bine. Dacă nu…
Și s-a apucat să-mi arate tot: de unde se pornește mașina, pe unde se bagă ața, cum se scoate suveica, cum se umple bobina, cum se pune la loc, cum intră ața în ac, de unde reglezi pasul, tensiunea, unde să ții degetele, picioarele, cu ce picior apeși pedala și cât de tare. Când mi-a făcut loc pe scaunul ei, am crezut că leșin. Ca să nu mă fac de râs, m-am ținut tare.
