“Muntele vrăjit” de Thomas Mann – Ana are carti!
IMG_1709

“Muntele vrăjit” de Thomas Mann

IMG_7588

Tânărul german Hans Castorp ajunge la sanatoriul de tuberculoşi Berghof, din Elveţia, pentru a-şi vizita vărul, dar în loc să stea 3 săptămâni, sfârşeşte prin a pierde acolo 7 ani din viaţă. Asta, împreună cu titlul, “Muntele vrăjit”, te face să pui mâna pe carte plin de speranţa că vei descoperi în paginile ei o lume fascinantă. Sigur acolo se întâmplă ceva necurat, nu? Sau… magic! Ei bine, orice scenariu ţi s-ar derula în minte… e greşit. Thomas Mann a ales un titlu foarte inspirat, care “vinde”, dar creaţia sa e departe de a vrăji.

Ca să te prindă şi să nu te piardă, cartea ar fi trebuit să aibă, poate, o treime din întindere – ar fi fost arhisuficient pentru a concentra toata acţiunea sau pseudoacţiunea romanului. În aproape 900 de pagini, ai senzaţia că autorul ba întinde “ciunga”, ba face baloane din ea. Da, ştiu, mă vor înjura, scuipa şi blestema snobii şi scorţoşii care dacă li s-a servit un mare clasic se prosternează şi înghit orice, dând impresia că tocmai au mâncat trufe. Nu mă interesează! Am dat o căutare scurtă, de curiozitate, şi e plin netul de recenzii sforăitoare şi atât de departe de realitatea acestei cărţi, încât m-a luat durerea de cap. M-am întrebat dacă nu cumva Thomas Mann a scris două cărţi cu acelaşi titlu şi eu am pus mâna pe cea greşită.

Deci, ca să fie clar: nu recomand această carte nimănui! În timpul chinuit în care am citit-o (câteva luni, târâş!), am întrebat prin jur dacă există cineva care a reuşit s-o ducă până la capăt. Ana mi-a mărturisit că o ţine pentru când o fi la pensie. Prietenul ei a-nceput-o, dar nu mai ştie de ce… a renunţat la ea. Al meu a renunţat şi el destul de repede (şi a rebotezat-o, la nervi, “Muntele prăjit” :) ). Alte trei persoane, mai în vârstă – care mi-au mărturisit că prima oară când “Muntele…” a fost publicat în România s-a creat o întreagă nebunie, iar în cercul lor, cartea asta a trecut din mână în mână -, au recunoscut şi ele, uşor ruşinate, că au cedat înainte de-a ajunge la jumătate. Profesoara de română dragă Anei, care vă ajută aici, pe blog, să vorbiţi corect şi vă îndreaptă micile greşeli, e singura care a dus-o la bun sfârşit. Şi a spus că-mi înţelege chinul (lucru pentru care îi mulţumesc :) ).

Personajul principal, Hans Castorp, este un tip leneş, banal, fără vreun talent special ori vreo trăsătură care să-l scoată în evidenţă. Intră virgin, la 23 de ani, în sanatoriul elveţian şi se amorezează adolescentin de o rusoaică vorbitoare de franceză, o kirghiză care seamănă izbitor cu un fost coleg de şcoală, Pribislav Hippe, pentru care Castorp pare să fi încercat o pasiune fulgerătoare (pentru un moment, am avut senzaţia ca Mann alunecă uşor pe o pantă… interesantă şi ne serveşte un gay de început de secol XX :) ). Reuşeşte să-i fure o noapte de amor, iar gestul făcut parcă din milă de Clavdia Chauchat e suficient pentru ca el să-i poarte sâmbetele tot restul cărţii.

Clavdia, trebuie s-o spun, e o târfuliţă destul de bogată. E măritată, dar soţul nu-i ţine contabilitatea amanţilor, căci, vezi Doamne!, boala îţi dă dreptul să-ţi trăieşti viaţa care ţi-a mai rămas neţinând cont de convenienţe şi morală. Pare să se fi încurcat pasager şi cu unul dintre mai-marii de la Berghof, consilierul aulic Behrens, iar dintr-o escapadă departe de sanatoriu – pacienţilor li se permite să vină şi să plece după bunul plac – s-a întors cu un nou “însoţitor”, un olandez bătrân, foarte bolnav, dar şi foarte potent financiar, Pieter Peeperkorn.

Revenind la Castorp, tipul e un îmbătrânit înainte de vreme, cu comportament şi tabieturi care s-ar potrivi mai degrabă la 60+ decât la 23 de ani. Şi se înconjoară numai de personaje care vorbesc înfiorător de mult, adesea fără a spune nimic – cu excepţia vărului său, Joachim Ziemssen, un tip mai degrabă tăcut. Sub pretextul contrelor filosofice, se perorează în cartea asta, în sute de pagini însumate, despre viaţă, moarte, dragoste sau politică. Literatul Settembrini şi iezuitul Naphta sunt vinovaţi de cele mai multe dintre renunţările mele temporare la a citi “Muntele…”, căci discuţiile dintre ei mi-au dat “sign out” şi “go to sleep” după doar câteva pagini.

La un moment dat, m-am săturat aşa de tare de Castorp, că l-am dorit mort. Şi, culmea!, aproape de pagina 600, Mann părea că-mi ascultă ruga! Tânărul, descoperindu-şi brusc pasiunea pentru schi şi o fire de aventurier deloc potrivită cu portretul desenat de scriitor până atunci, pleacă pe cărări nebătătorite şi se rătăceşte pe munte, unde-l prinde o furtună straşnică. Ah, zic, acum e momentul! Trebuie să se întâmple ceva, să se schimbe vântul, să se mişte lucrurile… Dar nu. Omul supravieţuieşte, că, deh, singurul care are curajul să-şi omoare personajele principale e George R.R. Martin, iar el a scris “Urzeala tronurilor”, nu “Muntele vrăjit”… Speranţa că scap de Castorp m-a mai săgetat o dată, aproape de pagina 700, când scriitorul se trezeşte vorbind despre el la trecut, dar, cum s-a dovedit ulterior, m-am păcălit iar.

Bun. Cu resemnare, ne întoarcem la sanatoriul unde doctorii nu par să vindece pe nimeni, ci să îmbolnăvească (Castorp venise cu o anemie, a dat în răceală şi apoi i s-a descoperit un pui de tuberculoză – “o pată umedă”; iată şi motivul pentru care i s-a lungit şederea). Aici, bolnavii o ţin într-o veselie. Cinci mese copioase pe zi, plimbări, distracţie, uneori petreceri udate din plin cu alcool + câte un carnaval. Între, cure de odihnă. Dar ce este cel mai bizar, la Berghof se fumează! În nici un caz nu pare un stabiliment dedicat suferinzilor de plămâni; aduce, mai degrabă, cu ceea ce numim azi resort de 4 stele, deoarece, în afara micilor neplăceri cu luatul temperaturii, obligativitatea consultaţiilor şi faptul că nu se dă drumul la calorifer decât când se atinge limita îngheţului, internaţii o duc foarte bine. Da, din când în când se moare. Dar cel mai adesea se mănâncă, se bea şi se leneveşte. Cam ca-n vacanţă. Asta îi şi face plăcută şederea amicului Hans Castorp, care, leneş fiind din construcţie, se pliază perfect pe profilul pacientului-parazit. La un moment dat, o şi spune clar că nu se mai vede reluându-şi viaţa “acolo, jos”.

Finalul cărţii e un pic (doar un pic) mai alert, dar artificial construit: o sinucidere (nu, nu a lui Castorp, din nefericire!), şedinţe de spiritism ţinute chiar de capii stabilimentului şi o nebunie virală, care cuprinde pe rând toţi pacienţii şi-i împinge să se certe, să se păruiască şi chiar să se provoace la duel… Plus ieşirea din scenă complet fâsâită a personajului principal, care brusc, ca lovit cu leuca în moalele capului, se trezeşte după 7 ani din “vraja” muntelui şi pleacă la şes, ca să lupte în Primul Război Mondial.

Ideea de la care a pornit cartea nu e rea, însă totul în ea mi se pare forţat, chinuit. Scriitorul se străduieşte prea mult să facă personajele interesante – le reia obsesiv trăsăturile, tarele şi ticurile -, dar nu-i iese. Interacţiunea personajelor se reduce de cele mai multe ori la nişte discuţii sterile, iar asta dă tot cu minus.

Am vânat până la sfârşitul cărţii acel ceva care să mă facă să spun că n-am urcat degeaba “Muntele…” şi n-am suferit în zadar în vârful lui câteva luni, dar n-am găsit. Nu pot spune că am rămas în urma acestei lecturi decât cu o mare dezamăgire. Care s-a accentuat după ce am descoperit ce a lăsat scris autorul despre această… operă: “Ce v-aş putea spune despre această carte şi despre felul în care trebuie citită? Cred că modul în care este construită, compoziţia ei, face ca plăcerea lecturii să fie mai mare şi mai profundă când o citeşti a doua oară – aşa cum şi muzica trebuie să-ţi fie cunoscută ca s-o poţi savura cu adevărat”. Să nu se fi găsit nici un contemporan care să-l laude, de-a simţit el nevoia să se laude singur???

Eu am să trec “plăcerea” aceasta profundă pe care o promite Mann la a doua lectură pe lista de “must do” pentru viaţa următoare, dacă o exista.

CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:

Mi-am propus să nu mă pronunţ până nu ajung la sfârşit şi nu am tabloul complet, dar m-am trezit cedând (din nou) în faţa Anei, care a insistat să intru la confesional, pe blog, şi să recunosc că urc “Muntele vrăjit”. De vreo câteva luni. Mai mult târâş. Sisif e mic copil :) :) :)

Are aproape 900 de pagini. De cele mai multe ori, o astfel de “întindere” nu-mi creează angoase, ci aşteptări. Dar acesta e un caz special. Nu puţine au fost dăţile când m-am întrebat ce m-o fi pus să-mi iau acest angajament. Ana susţine că am o doză de masochism. Aşa o fi. Ce-i drept, dacă s-ar putea, printr-o vrajă, să parcurg restul paginilor în 5 minute, preţul fiind un bici pe spinare, nu cred că aş sta mult pe gânduri.

Gata, nu spun mai mult. Vom vedea dacă, până la final, problemele mele cu domnul Thomas Mann se vor rezolva sau vom ajunge la un război în toată regula. Deocamdată, asupra unui singur aspect sunt de acord cu el: că pe “Muntele vrăjit” timpul nu curge normal (punctează asta destul de des în carte). Mai mult stă.

Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI

Alege varianta potrivită pentru tine!

Facebook Comments

Comentarii

  1. Am citit primele două paragrafe ale articolului tău și la 1 noaptea îmi vine să sar din pat de bucurie!! Yesss!!! Exact ce ai scris despre roman a fost si sentimentul meu, și deși sunt la jumătatea primului volum de vreo câțiva ani (colecția Adevărul) cu atât mai abitir mă faci să o termin! Promit că după ce termin Arta conversației a lui Ileana Vulpescu, de Muntele vrăjit mă (re)apuc! Mai precis de unde am rămas în carte! 😛 Poate într-o zi se vor acorda premii Nobel pentru “Cei mai răbdători cititori ai celor mai plictisitoare romane de premiu Nobel pentru Literatură” hihi!

    1. Dragă Cristina, nu speram să obțin o astfel de reacție… Să simți nevoia să sari din pat la 1 noaptea, pentru că ai citit ceva ce-am scris eu!? 😊Dar să știi că nu înțeleg ceva: dacă noi…. vorba cântecului, “gândim la fel, simțim la fel” 😊, de ce vrei să reiei/continui chinul pe Munte? Până s-o inventa lumea aia (sigur paralelă) unde noi o să luăm premii (în cărți, sper 😊) pentru “Cei mai răbdători cititori ai celor mai plictisitoare romane de premiu Nobel pentru Literatură” – ca să te citez -, te-aș sfătui (ba chiar aș insista 😊) să-ți petreci timpul în compania unor scriitori mai… inspirați! Ce-ai zice de… Foer și al său “Iată-mă”, despre care am scris aici, pe blog? Sau despre cartea pe care Ana a notat-o cu cinci stele, “Iuda” a lui Amos Oz?
      Dacă, totuși, te vei reînhăma la “Muntele vrăjit”, te rog ceva. Pot, nu? 😊 Revino aici, când o termini, și spune-ne părerea ta! S-a făcut? Noi te așteptăm!

Leave a Reply