Autor: Javier Marías
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: RAO
Anul apariției: 2008
Traducere: Tudora Şandru Mehedinți
Am căzut sub vraja frazelor lungi, de multe ori zgârcite în semne de punctuație, cu „Toamna patriarhului”, am descoperit atunci cum povestea spusă pe nerăsuflate, parcă fugărit de timp, cu gura uscată de atâtea destăinuiri şi cu pauze luate – puncte, virgule – doar atunci când efectiv simți că ți s-a terminat aerul, te fac să te afunzi în carte ca şi cum ai cădea în vis, din realitatea ta în imaginația scriitorului şi atunci, fuziunea e completă, asimilezi cartea, o trăieşti, n-o citeşti, iar la final, rămâi nu doar cu amintirea cuvintelor, ci şi a senzațiilor – experiență completă.
La fel scrie şi Marías. Doar că, de cele mai multe ori, efectul e invers decât la Marquez: în loc să te farmece şi să te facă prizonier pe nesimțite, te pierde. E ca şi cum şi-ar fi însuşit acest stil pentru că i-a plăcut, dar nu-i vine natural şi atunci, îi simți şovăielile, înlănțuirile nefireşti, forțările, nu ți se mai par amprente stilistice virgulele lipsă, ci le cuantifici în greşeli.
Aşa e construită povestea din „Inimă atât de albă” (pe care, trebuie s-o spun, mă bucur că am comandat-o online, că din librărie cred că mi-ar fi fost jenă s-o cumpăr, la ce copertă demnă de Sandra Brown are! ☺).
Revenind, după această paranteză neserioasă, „Inimă atât de albă” e încă o carte de Marías cu titlul „furat” din Shakespeare, ca şi „Mâine în bătălie să te gândeşti la mine”, şi încă o ocazie pentru scriitorul spaniol de a face (semi)praf o idee excelentă. În „Mâine…”, atât de ofertanta moarte a amantei abia cunoscute, părăsite fără suflare în patul în care ar fi trebuit să se consume o iubire ilicită, nu viața însăşi, în „Inimă…”, la fel de ofertantele morți ținute secrete din familia protagonistului, Juan. Juan, un traducător/interpret pentru înalți demnitari, care descoperă la 30 şi ceva de ani că tatăl lui a fost însurat nu de două, ci de trei ori, că a doua nevastă nu a murit de vreo boală, cum ştia el, ci s-a sinucis imediat după „luna de miere” şi că primul mariaj nu s-a terminat cu un divorț, ci tot cu o înmormântare…
O poveste amoroasă desfăşurată în triunghiul clasic soț-soție-amantă, în care se speră/aşteaptă moartea soției bolnave
E un tipar destul de terifiant, pe care poți broda cât te ține imaginația, dar pe care Marías îl abordează în salturi, ca la şotron, pentru a face loc altor intrigi, care rămân însă suspendate cumva, fără acel „closure” cu care trebuie să vină la pachet orice dramă, ca să nu te lase cu frustrări şi întrebări – o poveste amoroasă desfăşurată în triunghiul clasic soț-soție-amantă, în care se speră/aşteaptă moartea soției bolnave, şi o alta, din acelaşi registru, dar care are în centru o femeie care-şi caută jumătatea prin cel mai nepotrivit mod şi în cel mai nepotrivit loc cu putință… Pentru fiecare m-am trezit imaginând continuări, răsturnări, încheieri, în timp ce Marías mă pierdea printre rânduri. Cam cu asta am şi rămas, căci Juan, vocea şi întruparea sa în carte, asistă la ele pasiv, punându-şi întrebări, dar nepunându-le şi altora, filosofând şi alunecând pe panta amintirilor, până în copilărie.
Ce am găsit încântător – pentru că da, are, totuşi, şi aşa ceva – au fost o trimitere la folclorul cubanez, început şi final superb pentru intriga centrală, versuri de-o înțelepciune din bătrâni care-ți rămân cumva înşurubate în minte, şi definirea perfectă a inegalității iubirii în cuplu, care, vrei, nu vrei, te poartă la începuturile relației tale şi ale apropiaților şi te face să cântăreşti lucruri pe care le credeai uitate:
„În mare măsură lumea iubeşte fiindcă unii o obligă să iubească. Câte cupluri nu sunt cupluri pentru că unul din cei doi, numai unul, s-a încăpățânat să facă astfel şi l-a obligat pe celălalt să-l iubească?”
Ce ar mai fi de spus? În cărțile lui Marías am găsit cam aceleaşi coordonate ca la Nicole Krauss: potențial, idei excelente insuficient exploatate şi fire narative pierdute pe drum (sau voit şi neinspirat lăsate baltă). Prea multe ingrediente pentru un bucătar care nu e genial, ci doar bun. Prea multă strădanie, în defavoarea firescului. Prea multă divagație, prea puțină imaginație. Noroc că la capitolul ăsta, imaginație, nu stau prost şi am putut completa golurile. ☺
