Autor: Arthur Conan Doyle
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Nemira
Anul apariției: 2014
Traducere: Dana Ionescu
“Dacă şi peste 100 de ani voi fi cunoscut numai ca omul care l-a inventat pe Sherlock Holmes, atunci voi considera că viaţa mea a fost un eşec” – Arthur Conan Doyle
Ştii că uneori mi se pune pata să fac un act de dreptate literară.
Aşa că atunci când mi-au căzut ochii zilele trecute pe citatul de mai sus – atribuit, e drept cu unele semne de întrebare, lui Arthur Conan Doyle – mi-am amintit instantaneu de “Groaza de înălţime”, ciudăţenia de povestire scrisă de “tatăl lui Sherlock Holmes”, care nu are ABSOLUT NICIO legătură cu detectivul meu preferat.
“Groaza de înălţime” nu este despre şi cu Sherlock Holmes
Şi pentru că m-ar scoate din sărite ca Doyle chiar să fi spus aşa grozăvie (şi, mai ales, s-o fi crezut!), m-am decis să-ţi povestesc una-alta despre nuvela complet eclipsată de scrierile care îl au pe Sherlock Holmes în prim plan.
Aşa cum spuneam, “Groaza de înălţime” (sau “The Horror of the Heights”, cum sună titlul în original, că tare împiedicată mi se pare varianta aleasă de traducătorul român) nu este despre şi cu Sherlock Holmes. De fapt, nu este despre… nimic din tot ce te-ai putea aştepta de la scriitorul care a trăit între 1859-1930. Nuvela ţine mai degrabă de zona de interes a lui Oliver, căci este despre… extratereştri!
Doyle şi-a încercat peniţa şi în domeniul SF-ului
Da, da, ai citit bine! Cel pe care aproape toată lumea îl cunoaşte pentru scrierile lui detectivistice şi-a încercat peniţa şi în domeniul SF-ului, cu care eu m-am intersectat de-a dreptul tangenţial şi numai prin intermediul colegului de blog.
Prin urmare, n-am nici cea mai vagă idee dacă e una dintre primele scrieri mai serioase de gen. Rugându-te să-mi ierţi ignoranţa în domeniu, vom trece direct la povestea publicată în 1913, spusă, de fapt, sub forma unui jurnal scris de Joyce-Armstrong, aeronaut, mecanic şi inventator de prestigiu. Cu paginile de început şi de final lipsă, dar conţinând câteva pete de sânge în zonele… esenţiale, jurnalul stârneşte un interes uriaş după descoperirea lui întâmplătoare deoarece Joyce-Armstrong, pe lângă faptul că era “fără egal în randul aşilor aerului din Anglia”, mai dispăruse şi brusc, dar numai după ce-şi lăsase toate treburile în ordine.
Însă, înainte să-l înghită pământul (sau, mă rog, cerul, după cum vom vedea imediat), Joyce-Armstrong devenise subiect de controverse şi chiar de batjocură în comunitatea ştiinţifică pentru că era convins 100% că în straturile superioare ale atmosferei se află un pericol teribil şi imediat pe care pământenii nu reuşesc sau nu vor să-l perceapă.
Prin urmare, toată lumea speră ca jurnalul să lămurească şi dispariţia omului de ştiinţă, dar şi ideile lui trăsnite şi la fel de misterioase.
“Jungla” din nori, populată de “fiare mai teribile decât tigrii”
Iar jurnalul se achită de misiune, pentru că după ce ducea la capăt fiecare zbor al său, la altitudini din ce în ce mai înalte, Joyce-Armstrong se confesa hârtiei, descriind “jungla” ascunsă în nori, populată de “fiare mai teribile decât tigrii”.
Şi exact înfăţişarea acestor “fiare” – complet neobişnuită (pentru mine!) – m-a determinat să nu uit cu uşurinţă “The Horror of the Heights” (aşa cum mi se întâmplă de obicei cu mai toate povestirile).
Căci extratereştrii lui Joyce-Armstrong/Arthur Conan Doyle nu aduc deloc, de exemplu, cu Alien-ul din FA-BU-LOA-SA serie de filme cu Sigourney Weaver în rolul principal – semănând mai degrabă cu nişte creaturi marine, dintre care cele mai liniştite, ca să zic aşa, arată în felul următor:
Să ne gândim la o meduză care apare vara în apele noastre, sub forma unui clopot şi având o dimensiune mult mai mare, aş spune, decât domul Catedralei St. Paul. Era roz-deschis, având vinişoare de un verde delicat, însă întreaga ţesătură era atât de subţire, încât părea un contur de basm profilat pe cerul albastru-închis. Pulsa într-o ritm regulat şi delicat. Din acel clopot coborau două tentacule lungi, de culoare verde, care se legănau încoace şi-ncolo…
Şi dacă alăturarea roz-vinişoare-basm-tentacule a avut un astfel de efect asupra MEA, imaginează-ţi cum trebuie să fi primit contemporanii lui Doyle această creaţie a autorului! Eu cred că de frica au preferat s-o uite cât mai repede şi să revină la Sherlock Holmes.
Niște „bombonele” aeriene uriaşe şi gelatinoase
Sunt aceste “bombonele” aeriene la fel de drăguţe şi de inofensive şi la apropierea lui Joyce-Armstrong sau, ca orice extraterestru care se respectă, şerpii & meduzele & alte creaturi… uriaşe şi gelatinoase care bântuie prin atmosferă şi pe care omul de ştiinţă plănuieşte să le captureze (!!!) se vor face vinovate de dispariţia lui? Asta te voi lăsa pe tine să descoperi în cazul în care ceva din “recenzia” aceasta ţi-a atras atenţia.
În ceea ce mă priveşte, dincolo de surpriza provocată de asocierea subiect SF & Arthur Conan Doyle şi de descrierea monştrilor aerieni, nuvela n-a sclipit decât de vreo trei stele… aşa… (pe restul cred că le-au mâncat meduzele alea zburătoare!). Dar sunt conştientă că nu e cel mai obiectiv calificativ pe care l-am acordat până acum, nefiind o cunoscătoare a domeniului. Lipsindu-mi exemplele pentru comparaţie, nu mă voi arăta deloc revoltată dacă marii amatori de SF îmi vor demola textul pe motiv că “Nimic n-ai înţeles din nuvela asta” 🙂 .
Acestea fiind zise, revin la scopul principal al demersului meu şi sper că, de acolo de unde e, Arthur Conan Doyle să-şi retragă afirmaţia din citatul care se face vinovat de “recenzia” de faţă şi a cărei lungime m-a uluit până şi pe mine. Uite că unii dintre noi îl ştim şi altfel, nu doar ca pe “omul care l-a inventat pe Sherlock Holmes”.
P.S. 2. La cererea colegilor de blog, revin cu încă o descriere a monştrilor aerieni creaţi de Arthur Conan Doyle:
Am înţeles că voia să-mi facă rău. Fiecare vibraţie violet de pe corpul ei hidos îmi spunea asta. În ura lor vâscoasă, ochii neclari şi uriaşi care stăteau întorşi mereu asupra mea erau reci şi nemiloşi. Imediat, cu iuţeala unui fulger, un tentacul lung a ţâşnit din masa de gelatină plutitoare şi…
