Am descoperit pictura Coborârea de pe cruce de Pontormo (Jacopo Carucci) datorită, desigur!, unui roman. Căci atunci când am citit fragmentul care descrie pictura în cartea “Natură moartă” a lui Sarah Winman, am lăsat lectura baltă și am intrat imediat pe google. Ca s-o văd. S-o studiez. S-o admir… Apoi am început să cotrobăi prin rafturile dedicate artei dupa toate informațiile posibile ca să mă pregătesc de un articol. Știi că sunt generoasă, așa că dacă tot am aflat atâtea lucruri, nu vreau să le țin doar pentru mine 🙂 .
În romanul premiat al lui Sarah Winman și intitulat “Natură moartă”, Ulysses Temper, un tânăr soldat britanic, și Evelyn Skinner, o specialistă în artă, fac în anul 1944 o descoperire uluitoare în crama devastată a unei vile toscane. Coborârea de pe cruce, capodopera lui Jacopo Carucci, rămas în istoria picturii ca Pontormo, fusese ascunsă acolo pentru a fi ferită de hoți și/sau de distrugere.
.Iată fragmentul care mi-a făcut cunoștință cu Coborârea de pe cruce
—Doamne, șopti Evelyn.
—Ulysses Temper, domnișoară Evelyn Skinner, vă prezint Coborârea de pe cruce de Pontormo. (…)
—Ce vrea să fie asta, domn căpitan?
—Una dintre marile piese de altar care zugrăvesc viața lui Isus, Temps. Nu-i așa, domnișoară Skinner?
—Corect, domnule căpitan. A fost pictată pentru a fi atârnată deasupra altarului in capela Capponi din biserica Santa Felicita. Terminată in 1528. Aproximativ. Intr-un stil pe care I-am numi manierism timpuriu, Ulysses — adică pur și simplu o depărtare de traditie — de clasicismul renascentismului târziu și de tot ce reprezenta acesta. Se vede că este o negare intentionată a stilului realist, este calculată, artificială. Lumina — privește — e teatrală. (…) E vorba de o senzație, Ulysses, atâta tot, spuse ea. Încercarea de a explica ceva inexplicabil.
—E pur și simplu cadavrul unui tânăr care îi este arătat mamei sale, zise Darnley.
—Cea mai veche poveste din lume, zise Evelyn.
— Adică?
—Durerea, Temps. Durerea, dracu’ s-o ia.
Cartea “Natură moartă” a lui Sarah Winman poate fi comandată online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI
De ce și-a urcat Pontormo contemporanii în cap
Coborârea de pe cruce a fost realizata între anii 1525 – 1528 pentru Capela Barbadori de la biserica Santa Felicita din Florența. Restaurată în 1977, pictura mai este cunoscută și sub titlurile de Punerea în mormânt, Plângerea sau, varianta care place cel mai puțin specialiștilor, Depoziția lui Hristos.
Acest altar, care îl înfătișează pe Hristos după ce este coborât de pe cruce, este considerat cea mai frumoasă lucrare a lui Pontormo, o capodoperă a manierismului, în parte deoarece reprezintă o îndepărtare îndrăzneață de la normele Renașterii, se arată în lucrarea “Istoria artei – de la pictura rupestră la arta urbană”.
Pontormo a preluat o temă creștină familiară și a tratat-o diferit: nu se vede crucea, Hristos este așezat la o oarecare distanță de centru și nu este reprezentat spațiul tridimensional sau scara convențională. Imaginea este plană, iar vârtejul de trupuri este atât de nedefinit, încât este greu de spus care mână aparține cui.
Astfel, locurile comune ale poveștii tragice a morții lui Cristos sunt aproape lăsate deoparte; în locul lor artistul a meditat asupra culorilor, tonurilor și ritmurilor care ar putea reda această emoție tragică, subliniază Julian Bell în Oglinda Lumii.
În parte ca să compenseze lumina slabă din capelă, Pontormo a pictat tabloul în culori aproape țipătoare, iar scena are emoția agitată tipică artei manieriste. Natura este împinsă către marginea cadrului și pare fără culoare, contrastând cu veșmintele femeilor colorate în nuanțe aprinse de roz și albastru.
Imaginea grupului pradă unor convulsii atât de tragice i-a scandalizat pe contemporanii artistului, scrie Gerard Denizeau în lucrarea sa ”Marile scandaluri din pictură”:
În amalgamul de figuri, ochiul distinge, de la început, tragica pereche formată din Maria și lisus, mama răpusă de durere în fața trupului neînsuflețit al fiului ei schingiuit. Adesea ironizată pentru lipsa de realism (pe ce scaun stă așezată Fecioara? cărui principiu de levitație sunt supuse femeile din partea superioară?), lucrarea pune accentul, înainte de toate, pe emoție. Durerea Mariei se reflectă si în privirea vecinei neputincioase a acesteia, în timp ce, în prim-plan, Maria Magdalena își arată compasiunea oferindu-i acesteia o batistă din in pentru a-și șterge lacrimile.
Îngerul din prim-plan, ghemuit, primește toată greutatea trupului lui Hristos fără să fie câtuși de puțin copleșit, semn al metafizicei lipse de greutate a trupului lui lisus, chemat deja în împărăția Tatălui. Expresia lui rugătoare i se adresează direct privitorului invitându-l să-i împărtășească durerea și intensitatea experientei.
Gerard Denizeau, ”Marile scandaluri din pictură”
Uimiți, nu neapărat încântați
Când mulțimea de credincioși descoperea în 1528 opera lui Pontormo, a fost cuprinsă mai degrabă de uimire, nu de încântare, după cum sugerează Giorgio Vasari în „Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților”, remarcând acest mod straniu de a picta „fără umbre și cu o paletă atât de clară și unitară, încât abia poți distinge, în lumina din mijloc, seminuanțele de semiobscuritate”.
Timp de trei ani, acest artist — un excentric celebru într-o epocă plină de excentrici — nu a lăsat pe nimeni să intre în capela florentină în care se află și acum expusă pictura, în timp ce el își rafina cu multă trudă varianta extinsă a sculpturii Pieta a lui Michelangelo.
Pe durata celor trei ani pe care i-a petrecut la această lucrare, ca să poată acționa dupa bunul plac, Pontormo nu a îngăduit niciodată să intre cineva în capelă; s-a lipsit astfel, în mod voit, de sfaturile prietenilor, astfel încât lucrarea sa a provocat o tristă uimire când a fost oferită privirii publicului.
Giorgio Vasari, Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților
Presupusul autoportret din Coborârea de pe cruce
La marginea din dreapta a grupului învolburat, din care pare a fi pe punctul să iasă, un bărbat blond, purtând o pălărie verde și o capă galbenă îi aruncă privitorului o căutătură plină de o tristețe resemnată. Nu puțini sunt specialiștii care susțin că avem de-a face cu un autoportret discret al lui Pontormo.
Fața artistului însuși, apărând din spatele mantiei albastre a Fecioarei, afirmă că aceasta este mărturisirea lui pioasă și că provocarea de a face artă este in sine o grea încercare religioasă.
Julian Bell, Oglinda Lumii
Pe scurt, despre Pontormo
– Jacopo Carucci (1497-1557 sau 1494-1556) ia numele de Pontormo de la locul nașterii sale din Toscana.
– A fost ucenicul lui Leonardo da Vinci
– Între 1520—1521 pictează Vertumnus și Pomona pentru vila Medici de la Poggio a Caiano, lângă Florența.
– În 1522 se mută la mănăstirea cartusiană de la Certosa del Galluzzo din apropiere și pictează fresce având ca subiect Patimile și Învierea lui Hristos.
– Începând cu anii 1520, artistul colaborează cu fiul său adoptiv, Bronzino, iar în anii 1530 – cu Michelangelo
– Pontormo a lucrat până în momentul morții la fresca neterminată pentru corul bisericii San Lorenzo din Florenta.
