Scriitorii din România au devenit destul de târziu proprietari de automobile.
În 1906 Mateiu I. Caragiale admira, după cum îi scrie prietenului său Nicolae Boicescu, rezemat de bara „Casei Capşa”, un Dion-Bouton trecând pe Calea Victoriei. Dar abia după Primul Război Mondial un alt prozator, Liviu Rebreanu, devine cel dintâi proprietar de maşină în cadrul breslei sale. Nu conducea el, însă, de-a lungul timpului, a fost posesorul câtorva automobile, achiziţionate la prima mână, scrie EVZ.
Liviu Rebreanu era unul dintre puţinii autori interbelici care trăiau efectiv din scris. Cel dintâi profesionist fusese Sadoveanu şi, în aceeaşi vreme, deşi veniturile sale proveneau mai mult din gazetărie, Arghezi. Sadoveanu nici nu putea fi imaginat la volan. Însă în cercul „Vieţii Româneşti”, în afară de Topîrceanu – care a condus propria motocicletă cu ataş – a existat un proprietar de maşină în persoana lui Demostene Botez.
Arghezi cobora Dealul Mărţişorului la volanul unui Ford „cu mustăţi”
Gospodar şi bricoleur care, după interludiul monahal, practicase diverse meserii– fotograf, ceasornicar –, Arghezi a avut şi el automobile. Cobora în anii ’30 Dealul Mărţişorului, unde îşi construia noua casă pe un teren cu care îl împroprietărise Regele Carol al II-lea, la volanul unui Ford „cu mustăţi”. O maşină comună micilor negustori şi întreprinzători, puţin demodată, cumpărată probabil la mâna a doua…
Mai târziu, adică după ce se va reconcilia cu regimul comunist, Arghezi va folosi maşinile Academiei. La începutul anilor ’60, fiica sa Mitzura putea fi văzută la volanul unui automobil destul de pretenţios şi relativ rar la noi, tot un Ford, însă unul din gama engleză, Vauxhall, cu capacitatea cilindrică de 1600 cmc.
Tânărul G. Călinescu a fost şi el proprietarul şi conducătorul unui mic Peugeot. Episodul automobilistic din „Cartea nunţii” izvorăşte cu adevărat dintr-o experienţă personală.
Lovinescu circula cu tramvaiul sau cu trăsura
Însă, în genere, moderniştii literari erau departe de performanţele unui Marinetti, care survola Triestul în avion şi afirma că un automobil este mai frumos decât Victoria de la Samothrace. În anii în care Paul Morand susţinea că poetul vremii trebuie să îşi scrie opera la volanul automobilului, E. Lovinescu, părintele modernismului de la noi, circula cu tramvaiul sau cu trăsura.
Poeţii suprarealişti erau nişte tineri prea săraci, ca şi cei modernişti, pentru a putea visa la un automobil. Camil Petrescu, care îl aşeza pe Fred Vasilescu, personajul său, la volanul unei maşini puternice, nu a condus niciodată şi nici nu a deţinut un automobil. Peste ani, fiul său omonim, Camil, va deveni însă proprietarul unei reţele de taximetre de lux, la Washington D.C.
În romanele lui Cezar Petrescu apar numeroase mărci de automobile, de la popularele Forduri, care se asamblau în Bucureşti într-o sucursală a marilor uzine, devenită în anii comunismului „Automatica” din Floreasca, la legendarul Hispano-Suiza, maşină sport din anii ’20, un fel de Ferrari sau de Miura Lamborghini a epocii. Cezar Petrescu însă n-a urcat la volan, nici atunci şi nici mai târziu. Îi făcea plăcere, în schimb, să se fotografieze pe bancheta din spate a unui automobil snob şi nervos.
Nae Ionescu era un împătimit al şofatului
Nae Ionescu a avut mereu maşină şi niciodată şofer. Asta fiindcă îi plăcea foarte mult să conducă, încât pomeneşte până şi în cursurile sale de filosofie de motorul cu ardere internă. Cei care îl evocă pe Nae Ionescu pomenesc, aproape ca de o extravaganţă, de Mercedesul său. Ultima lui maşină a fost însă una de comandă. Mircea Vulcănescu aminteşte de „Maybach-ul său arătos”. Automobil german de lux de la al cărui volan Emanoil Bucuţa îl vede dându-se jos cu numai opt zile înainte de moarte. „Maşina lui de două milioane”, cum o estimează acelaşi Bucuţa, era o avere într-o vreme în care un salariu de 10.000 de lei era mai mult decât onorabil.
Tot în ultimii ani ai vieţii, Nae Ionescu avea şi-o ambarcaţiune proprie, pe care Mircea Vulcănescu o numeşte „cuter-ul pe care-l cumpărase, şi-n care străbătea acum Marea Balcicului în lung şi-n lat, în tovărăşia Elenei Popovici-Lupa, fata cu părul roşcat şi cu ochii de oţel, albaştri”.
