La mormântul lui Mihail Sebastian. Reportaj

În mod normal, “La plimbare, prin cimitir!” ar putea părea un răspuns mai degrabă lugubru la întrebarea “Ce faci mâine?”. În schimb, prietenul meu se amuză teribil: “Numai tu poţi fi atât de entuziasmată că te duci în cimitir să vezi mormântul unui scriitor!”.

Şi chiar sunt. Căci vreau să ajung la mormântul lui Mihail Sebastian ca să pun o piatră şi să scriu reportajul aici de faţă.

Ce mi-a venit?! Păi, dacă ai mai fost în vizită pe la noi, probabil că ai remarcat că în ultima perioadă m-am întors la Mihail Sebastian. Unul dintre scriitorii mei preferaţi în adolescenţă, ba chiar aş putea spune, una dintre marile iubiri literare ale vieţii mele.

Ce mi-a venit să mă duc la mormântul lui Mihail Sebastian

Piesa lui Sebastian, “Jocul de-a vacanţa”, mi se pare PERFECTĂ şi mi-am petrecut mult timp imaginându-mi punerea ei în scenă, alegerea actorilor, costumele etc. etc. Practic, în mintea mea eram şi regizor, şi scenograf, şi sufleur şi, desigur, jucam şi rolul Corinei. Iar în rolul lui Ştefan îl distribuisem pe… Ştefan Iordache (altă pasiune a adolescenţei mele!).

Romanele lui Sebastian, deşi ştiu că sunt privite cu destul de multă superioritate de o parte a criticii literare, mie mi se par absolut încântatoare. Chiar şi azi la superba vârstă pe care o deţin. Am recitit recent “Accidentul” şi mi-a plăcut la fel de mult ca acum un catralion de ani, chiar dacă din motive diferite. De ce este considerat un roman “kitchos”, aşa cum am văzut menţionat pe undeva, nu ştiu şi, sinceră să fiu,… nici că-mi pasă.

Jurnalul lui Mihail Sebastian, cronica Bucureștiului în vreme de război

Dar “Jurnalul” pe care l-a ţinut Sebastian în perioada 1935-1944 şi care devine, la un moment dat, o adevărată cronică a Bucureştiului în vreme de război este, de fapt, cel care a reaprins scânteia pasiunii dintre mine şi autor. Citit acum, pentru prima oară, Jurnalul s-a dovedit o lectură COLOSALĂ, obligatorie nu doar pentru a-l înţelege pe scriitorul acesta destul de desconsiderat, după părerea mea. Dar şi pentru a cunoaşte, prin ochii şi filtrul său, una dintre cele mai teribile perioade din istoria noastră: Holocaustul românesc.

La Jurnalul lui Sebastian sper să revin într-un text separat, atunci când imi voi aduna curajul să scriu o recenzie şi îmi voi pune puţină ordine în gânduri.

Cert e faptul că atunci când am dat ultima pagină a volumului, hotărârea de a pune o piatră la mormântul lui Mihail Sebastian, cel care m-a învăţat, ca nimeni altul, să iubesc liliacul, Bach şi vacanţele petrecute într-o lene totală, pe şezlong, era luată. 

Unde se află mormântul

Mormântul lui Mihail Sebastian se află în Cimitirul Israelit Filantropia, din mijlocul Bucureştiului, foarte aproape de Palatul Victoria. La prima vizită, cimitirul te poate păcăli cu dimensiunile sale. Eu una, după ce am intrat pe poarta care m-a dus cu gândul mai degrabă la un templu antic, am fost convinsă că nu am nevoie de ajutorul nimănui ca să găsesc ce căutam, atât de mic mi s-a părut. Aşa că, împreună cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, care apreciază, la rândul lui, Jurnalul (deşi din motive complet diferite), am început să cercetăm, sistematic şi ordonat, mormintele din partea dreapta. “Mai mult de 15 minute nu are cum să dureze!”.

Însă, când am ocolit sinagoga şi am văzut imensitatea care se deschidea în faţa noastră, mi-am dat seama că ori apelăm la vreun angajat care să ne ghideze (dar de unde îl luăm? că nu e ţipenie de om), ori ne lăsăm păgubaşi.

“La cine aţi venit?”, ne surprinde o întrebare din spatele nostru. Iar eu nu-mi mai bat capul cu felul destul de neobişnuit în care a fost formulată, fericită că ieşim din impas. Ba chiar mă trezesc continuând dialogul demn de o piesă de teatru absurd. “Am venit la Mihail Sebastian”.  “A, păi, Mihail Sebastian e mai în spate. Mergeţi pe alee şi vedeţi că la un moment dat pe dreapta o să daţi peste un indicator cu numele lui”, ne explică paznicul.  

Plăcuța ruginită

Aşa că am plecat pe alee, cu ochii după indicatorul menţionat. Pe care am fost la un pas să-l ratăm. Căci indicatorul este, de fapt, o plăcuţă ruginită, de dimensiuni meschine, pe care abia a încăput numele scriitorului.

De fapt, biata plăcuţă nu este altceva decât promisiunea a ceea ce te aşteaptă odată ce porneşti printre pietrele funerare, călcând printre buruieni care se răzbună parcă biciuindu-ţi picioarele (doamnelor, dacă sunteţi şi voi admiratoarele scriitorului şi aveţi de gând să-mi urmaţi exemplul, atunci pantalonii lungi sunt musai), tot timpul cu grija să nu te împiedici de vreo piatră sau să-ţi suceşti vreo gleznă şi încercând nici să nu păşeşti efectiv PE morminte ca nesimţitul/a.

Care morminte, pe măsură ce te avânţi tot mai adânc în cimitir şi tot mai departe de poarta principală, se declară învinse în faţa naturii, tufe uriaşe acoperindu-le uneori în intregime.

Pietricele albe pe mormântul lui Mihail Sebastian

Practic, în anumite zone, nu vezi decât nişte boscheţi imenşi şi doar dispunerea lor regulată trădează faptul că acelea sunt morminte îmbrăcate în vegetaţie sălbatică. Locul pare efectiv uitat, iar în tăcerea spartă doar de ţipetele păsărilor am o senzaţie stranie de nu-pot-să-cred-că-mă-aflu-în-mijlocul-Bucureştiului.

Din fericire, mormântul lui Sebastian e curăţat de buruieni, iar numele scriitorului se distinge cu uşurinţă. Autorul îşi doarme somnul de veci la umbra unui copac, ale cărui rădăcini par gravate în piatra funerară. Este singura din acest colţ din cimitir pe care se găsesc câteva pietricele albe, semn că rude?, admiratori?, alţi bloggeri duşi cu pluta ca mine? au trecut recent şi şi-au arătat respectul, după cum o cere tradiţia evreiască. Dintr-o cutie în care se găsesc o mulţime de pietre, luăm şi noi două şi le punem pe mormânt.

Mihail Sebastian, în colțul „anonimilor”

Apoi începem să cercetăm împrejurimile. Citisem undeva că în apropiere de mormântul lui Mihail Sebastian se află cel al lui… Adolf Hittler, despre care legenda susţine că a fost un evreu austriac, stabilit în Bucureşti, care confecţiona pălării şi care a avut ghinionul să poarte un nume care s-a deosebit doar printr-o literă de cel al conducătorului nazist. Însă… noi nu l-am găsit. 

Aşa că am făcut cale întoarsă, agale, acordând acum mai multă atenţie mormintelor de pe latura opusă. Zona aceasta e mult mai îngrijită, mormintele sunt refăcute. Rar vezi vreo piatră prăbuşită. Ba chiar, din loc în loc, se ridică nişte cavouri de-a dreptul opulente.

Pare că ne aflăm acum în partea din cimitir dedicată celebrităţilor. Iar eu mă gândesc că Sebastian, din colţul “anonimilor”, nu ar putea să se declare decât mulţumit de acest… accident: niciodată nu i-a plăcut să fie în lumina reflectoarelor.

Aici se găsește și mormântul lui Oliver Lustig

Nume cunoscute îmi trec prin faţa ochilor: Iosif Sava, Nicolae Cajal, Morgenstern şi Bittman (probabil, părinţii celor două vedete) şi… mă opresc la vederea unui alt nume de scriitor coborât din adolescenţa mea şi la care nu m-am gândit de ani de zile – Oliver Lustig.

Cărţile acestui autor care a supravieţuit lagărului de exterminare de la Auschwitz le-am descoperit absolut din întâmplare în biblioteca tatălui meu. Cred că au fost primele volume despre Holocaust care mi-au căzut în mâini şi primul meu contact cu această perioadă cumplită a istoriei mondiale. Dacă memoria nu-mi joacă feste, Oliver Lustig a murit în somn şi mă gândesc acum, privindu-i mormântul elegant, că un fel de echitate divină i-a inlesnit trecerea în moarte după ce viaţa l-a supus unor chinuri inimaginabile. Pe piatra funerară scrie, simplu, “Un supravieţuitor” şi numarul pe care Oliver Lustig l-a primit ca deţinut – 112398.

De ce se pun pietre și nu flori pe mormintele evreieşti?

Sinceră să fiu, răspunsul exact nu-l cunosc. Explicaţiile pe care le-am primit în timpul călătoriilor mele în Israel au fost destul de confuze, astfel încât mi-a fost clar că e vorba de un obicei atât de vechi încât originea lui nu se mai cunoaşte. Dar pentru că eram sigură că o să-ţi pui întrebarea citind textul de faţă, am căutat pe net câteva opinii ”direct de la sursă”, în speranţa că te vor lămuri. Cât de cât.

”În religia iudaică, respectul dat celui decedat este prin punerea unei pietre pe mormânt. Asta e tradiţia noastră.” – Zeling Rabinovitz, director al Teatrului Culturii Idiş din Israel

”Piatra înseamnă reconstrucţie, înseamna reînviere. Cine crede în pietre, crede în viaţă.” – Tracy Abramovitz, actriţă

”Pietrele rămân, florile mor.” – Doina Meiseles, director al publicaţiei ”Revista Noastră” din Israel

Strigătul cutremurător al mamei la mormântul lui Mihail Sebastian

Pe 29 mai 1945, Mihail Sebastian este accidentat mortal pe Bulevardul Regina Maria în timp ce traversează pe la staţia de tramvai de la biserica Sf. Nicolae. Scriitorul fusese la prânz la părinţii săi şi se îndrepta spre Universitate, ca să susţină un curs despre Balzac, când a fost lovit de un camion care s-a apropiat în mare viteză. Moare câteva minute mai târziu. Avea 38 de ani.

Aflând vestea morţii lui Sebastian, criticul literar Ion Biberi ţine în faţa publicului numeros care aştepta prelegerea la Universitate un discurs care începe cu cuvintele: „Mă găsesc, iubiţi auditori, în dureroasa situaţie de a rosti necrologul lui Mihail Sebastian, în loc de a avea rara bucurie intelectuală de a asculta prelegerea sa despre Balzac, care a preocupat în ultimii ani inteligenţa acestui om sclipitor.“ În acel moment în sala de curs intră fratele lui Mihail Sebastian, care nu aflase înca despre tragedia care le lovise familia… Cumplit!

Criticul literar D.I. Suchianu scrie în cartea sa, “Foste adevăruri viitoare”:

“La înmormântarea lui a venit multă lume. La cimitirul evreiesc din Filantropia, Mihail Sebas­tian a primit, la moarte, emoţionanta stimă pe care o merita în timpul vieţii. N-a fost o înmormântare ca toate celelalte. Din toată lumea care se adunase acolo, mulţi, foarte mulţi nici nu îl cunoşteau personal. Veniseră aduşi de un sentiment obscur, de reparaţie. Era ca o adunare de protest. Şi mai era ceva, oamenii aveau o teorie instinctivă a morţii.

Copilul meu cinstit şi deștept!

Am simţit un fior de spaimă de parca neverosimila nenorocire i-ar fi atins pe toţi. La un moment dat, în timpul ceremoniei se auzi o voce care acoperi glasul cantorului. Era strigătul mamei lui Sebastian care spunea: ‘Copilul meu cinstit şi destept!’. Cuvinte bizare, cuvinte absurde, două adjective reci, cuvinte impresionante, pentru că nu le înţelegeam bine şi cu atât mai impresionante, cu cât ştiam că ele trebuie să aibă, totuşi, un înţeles profund. Cuvinte de o nesfârşită nobleţe, m-au lăsat pe gânduri aşa cum dau de gîndit cuvintele stranii şi tari într-o frază de Shakespeare!

Când pierdem pe cineva drag, durerea noastră e mai egoistă decât se crede. Un psihiatru compară aceasta cu o intoxicaţie masivă şi, în strigătele spontane ale durerii, vorbeşte admiraţia obiectivă, nu du­rerea proprie. Nu poţi spune deştept, cinstit.

Ea îşi pierdea copilul, el îşi pierduse viaţa

Şi totuşi, acea femeie deznădăjduită pronunţase în faţa băiatului ei mort exact acele două cuvinte care nu se spun niciodată ‘copilul meu cinstit şi deştept’. Această mamă a făcut ce nici o mamă nu făcuse încă, s-a dezbrăcat de tot ce-i egoist în durere, nu s-a gândit la pierderea ei, ci numai la pierderea lui.

Ea îşi pierdea copilul, el îşi pierduse viaţa. Mama lui Sebastian s-a gândit numai la nedreptatea care i se făcuse lui.

Această mamă se ridicase deasupra amorului biologic. Asupra sentimentului matern intens, dar şi frust şi animalic şi atinsese acea iubire pură, acel „amor in­telectualis” al biografului. De aceea cuvintele ei aveau ceva Shakespeare. Această omenească împerechere de ţipăt de fiară rănită şi de fiinţă omenească, în stare să urce până la ultimele culmi ale gândirii dezinteresate, mi-a apărut atunci ca o scenă inedită din opera lui Shakespeare. Un conţinut înalt, turnat în forma rudimentară a strigătului primitiv.”

„Jurnalul” lui Mihail Sebastian poate fi cumpărat online de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI