Autor: Deborah Harkness
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Litera
Anul apariției: 2016
Traducere: Oana Cristea
Iar mă învârt încurcată prin bibliotecă. Pentru că luna iubirii m-a prins (a câta oară?!!!) pe picior greșit. N-am nicio recenzie – nici scrisă, nici în lucru – care să se potrivească acestei perioade pline de inimioare, îngerași și bomboane. Pe biroul meu, stau înșirate așteptându-și rândul să apară pe blog cărți cu… prostituate, frați incestuosi, crime misterioase și familii mai mult sau mai puțin duse cu capul. Deci… ce să fac cu ele?!!!!
Colegul de blog, Oliver, s-a scos onorabil, după cum ai aflat aici. Dar eu?!!!
Singura soluție este să scriu despre o carte pe care am citit-o mai demult, dar care să-mi fi plăcut într-atât încât să mi-o amintesc perfect… Care să conțină o poveste de dragoste mai neobișnuita, căci am o imagine de nonconformistă de apărat… Ceea ce devine cu adevărat o provocare dacă ne gândim că, în aste timpuri moderne, clasica poveste de dragoste Romeo & Julieta este interpretată atât de… hai să fiu o elegantă!… atât de original încât ridică ideea de nonconformism la un nou nivel.
Cartea pierdută a vrăjitoarelor m-a salvat
Cam așa peroram eu plimbându-mă prin bibliotecă, cocoțându-mă pe scăriță, scoțând volume doar ca să le bag nemulțumită la loc… când, brusc!, ce magie, ce vrăjitorie!!!, soluția a sclipit, pur și simplu, în fața ochilor mei, sub forma unei cărți care este printre preferatele mele DIN TOATE TIMPURILE!!!
Cartea pierdută a vrăjitoarelor de Deborah Harkness.
Despre pasiunea mea pentru această carte am mai vorbit pe pagina noastră de facebook (unde dacă nu ne urmărești, uite și tu ce discuții de-a dreptul magice ratezi 😊). Cred că am citit-o de cel puțin 5 ori (la fel, și următoarele două volume din seria cu același titlu). Are și propria sa contratreaptă pe scara cu marile mele iubiri literare! Și ca să înțelegi cât de dragă îmi este Cartea pierdută a vrăjitoarelor îți mai spun că am urmărit ca disperata serialul care s-a făcut după ea, în condițiile în care rezultatul nu m-a entuziasmat deloc. DAR DELOC!
Am încercat de multe ori, inclusiv în discuțiile care s-au încins pe facebook, să-mi explic fascinația pentru această carte. Iar motivele sunt nenumărate: îmi place subiectul (“Un manuscris blestemat aprinde o iubire interzisă” – de când am văzut propoziția de pe coperta 4 am știut că țin în mâini o comoară!). Ador personajele – nu pot refuza niciodată o carte cu vrăjitoare în a căror existență eu una cred cu tărie și azi, la superba vârstă pe care o dețin. Recitesc periodic capitolele care se petrec la Oxford pentru că sunt absolut convinsă că într-o viață anterioară am studiat acolo.
Și, mai ales, cea care mi-a făcut-o cadou a fost mama. Tot timpul supărată că nu știa ce carte să-mi dăruiască („Tu le ai pe toate”), pe aceasta mi-a cumpărat-o doar pentru că avea cuvântul „vrăjitoare” pe copertă. Nici eu, nici ea nu bănuiam atunci ce pasiune avea să se nasca în sufletul meu de cititoare…
O vrăjitoare nepracticantă ❤ un vampir practicant
Astazi însă vreau să mă concentrez pe cele două personaje principale și, desigur, pe relația dintre ele.
Nu-ți ascund că în momentul în care Diana Bishop, profesor universitar și vrăjitoare nepracticantă, îl întâlnește la Oxford pe Matthew Clairmont, genetician pasionat de teoriile lui Darwin și vampir… practicant (dacă înțelegi ce vreau să zic…) am ridicat din sprâncene. Surprinsa și destul de nemulțumită. Surprinsă pentru că la vremea când am deschis eu cartea relațiile interspecii, în general, și între o vrăjitoare și un vampir, în special, nu erau chiar o temă comună – cel puțin, din câtă literatură fantasy citisem eu până în acel moment. Nemulțumită pentru că eu detest vampirii. Aspectul sangvin, ca să zic așa, al existenței lor mă înfricoșează și mă îngrețoșează în același timp, astfel încât, sincer, nu sunt deloc fericită că străinii numesc România “țara lui Dracula”.
Revenind.
Totul ar trebui să-i despartă pe cei doi. Într-o lume în care patru specii încearcă să conviețuiască – oamenii, vrăjitoarele, vampirii și demonii -, regulile sunt stricte și trebuie respectate cu sfințenie. Iar una dintre acestea se referă exact la relațiile între ele. Care sunt INTERZISE. Pentru că echilibrul planetar la care s-a ajuns cu mare greutate să nu fie spulberat, fiecare creatură e obligată să se zbenguie emoțional la scara ei. În caz contrar, Congregația – consiliul din care fac parte membri din fiecare ordin fantastic, demoni, vrăjitoare, vampiri – are prevăzute niște pedepse cumplite.
Când inviți la masă un vampir…
Însă chimia dintre Diana și Matthew e mai presus de orice reguli. Inițial, cei doi se arată extrem de neîncrezători în bunele intenții ale celuilalt. O tradiție străveche, de la începutul timpurilor, le spune că vrăjitoarele și vampirii se detestă, în cele mai bune momente ale lor. În cele mai proaste, se elimină reciproc.
Apoi sunt luați prin surprindere de propriile sentimente. Matthew, cel puțin, e total bulversat: oare tânjește după corpul Dianei? După sângele ei? (…ce-ți spuneam?…) Sau după amândouă?
Desigur, pentru că amândoi sunt de modă veche (el chiar de o modă foarte veche, având în vedere că vârsta lui bate lejer mia de ani), urmează perioada de curtare în care încearcă să se cunoască mai bine și, mai ales, să se familiarizeze cu caracteristicile speciei celuilalt. Prin urmare, am citit zâmbind cu gura până la urechi capitolul în care Diana gătește cina pentru Matthew, căci… cu ce poți să-l servești pe un vampir 😅 ? La rândul său, Matthew are propriile lui descoperiri bulversante de făcut. Astfel, în timp ce el nu doarme (vampir, na!), veghează somnul unei descendente dintr-un neam vechi și celebru de vrăjitoare. Prin urmare, Diana noaptea sclipește 🥰.
Că am fost fermecată de toate detaliile acestei idile interzise e puțin spus!
Descendentă a primei vrăjitoare executate la Salem
Însă, pe măsură ce relația lor avansează, simt nevoia să-mi schimb și eu tonul jucăuș folosit până acum. Căci cu fiecare nou gest de intimitate, cei doi află lucruri tot mai teribile despre celălalt.
Povestea transformării lui Matthew din om în vampir vine la pachet cu uriașa tragedie care îl va marca pe vecie: moartea soției și a copilului lor. Iar pentru un vampir expresia “pe vecie” nu e deloc o figură de stil. Apoi, crimele pe care le-a înfăptuit de-a lungul secolelor nu sunt chiar defectele pe care și le imaginează o femeie îndrăgostită că le are bărbatul iubit. La toate acestea se adaugă moartea tatălui-vampir al lui Matthew, pe care recunosc că am citit-o cu mare greutate, atât de cumplită e. Și se mai și întinde pe câteva pagini!
Nici istoria personală a Dianei nu este mai luminoasă. Descendentă a primei vrăjitoare executate la Salem, Diana și-a pierdut părinții pe când era doar o fetiță. Pe lângă amintirile frumoase pe care le rememorează mereu cu emoție, Diana mai are ceva. Ceva ce nu ar merita să aibă nimeni. Om, vrăjitoare, vampir sau demon. O poză în care mama și tatăl ei zac morți, cu gâturile tăiate.
Cartea pierdută a vrăjitoarelor explică originea speciilor
Când amândoi sunt urmăriți de un trecut atât de întunecat, vor găsi puterea să facă față prezentului? Mai ales că manuscrisul alchimic despre care se crede că explică originea speciilor și pe care Diana l-a descoperit în biblioteca de la Oxford îi aduce pe cap toate ființele fantastice posibile, unele mai periculoase decât celelalte. Prin urmare, Matthew se vede nevoit să facă un lucru nemaipomenit în toată istoria îndelungată a vampirilor: să protejeze o vrăjitoare. Împreună, cei doi încearcă să descopere secretele manuscrisului, chit că pentru asta e nevoie să apeleze la vrăji (… ea), să omoare (…el) și să călătorească în trecut (…amândoi).
Și astfel ajungem în al doilea volum al seriei, Școala nopții, despre care, poate, îți voi vorbi altă dată. Hai să lăsăm magia să decidă.
Atât îți spun: oricât de imposibil ar părea, Școala nopții mi-a plăcut chiar mai mult decât Cartea pierdută a vrăjitoarelor.
