Deși nu sunt un fan al literaturii polițiste scandinave, ʺPradaʺ a intrat pe radarul meu din clipa în care am văzut coperta. A fost dragoste la prima vedere! La asta a contribuit și o mare nostalgie după zăpezile de altădată. În plus, prezentarea de pe coperta a patra m-a făcut să sper la un roman horror islandez, cu fantome deloc binevoitoare și alte chestii înfricoșătoare, deși știam că Yrsa Sigurdardottir este o scriitoare de romane thriller 100%.
Nu pot să zic că nu-l înțeleg pe acest aristocrat scandinav care într-o bună zi a sunat din clopoțel și și-a anunțat majordomul că va scrie un roman noir cu titlul “1793. În umbra morții”. Ce să facă și el, plictisit de viața lui plină de castele, titluri nobiliare, arbori genealogici încărcați ți tablouri din care strămoșii îl privesc supărați?
“Omul de castane” al lui Soren Sveistrup are o calitate rară. Şi anume un personaj negativ care ar fi putut să-mi fie chiar simpatic, având în vedere că pe post de hobby realizează omuleţi din castane, iar pe post de misiune în viaţă omoară mame denaturate care îşi neglijează şi îşi abuzează copiii. Însă pe cât de drăguţe sunt figurinele, pe atât îţi întorc stomacul pe dos detaliile crimelor. Aspect care îţi dai seama că a stat în calea sentimentelor mele sincere.
O fetiţă, dotată cu genul acela de inteligenţă care îi face pe adulţi să se simta inconfortabil 🙂 , care îl adoră pe Harry Potter 🙂 🙂 şi care pare sora mai mică a lui Hermione (că tot a venit vorba!), atât este de dornică să corecteze greşelile de pronunţie ale interlocutorilor 🙂 🙂 🙂 . O bunică încântător de ţicnită, care după ce a înfruntat ca doctoriţă realitatea dură a unor zone devastate de catastrofe naturale sau umane apelează acum la imaginaţie pentru a construi, de dragul nepoatei, o lume fantastică, cu propria istorie, limbă şi obiceiuri.
„New York Times” a scris că alături de dramaturgul Henrik Ibsen şi de pictorul Edvard Munch, Jo Nesbo reprezintă cea mai importantă moştenire culturală pe care Norvegia a dat-o lumii.