“Cei opt munţi” de Paolo Cognetti – Ana are carti!

“Cei opt munţi” de Paolo Cognetti

Sincer, pe mine m-ai pierdut din start dacă începi o discuţie despre munţi, natură, copaci, aer curat, ozon & şi tot ce-or mai presupune drumeţiile pe înălţimile patriei după care alţii se dau în vânt.

Fată de oraş, născută şi crescută în mijlocul betoanelor, consider că o vacanţă ideală se petrece printre “pietre” (cum le numesc eu)… făcute însă de mâna omului. Dacă sunt şi vechi (ruine, cetăţi, situri arheologice), cu atât mai bine. 

Îmi amintesc şi azi ultimul sejur montan din viaţa mea. Se întâmpla acum vreo 20 de ani 🙂 … Am coborât din tren în staţiunea respectivă, am ridicat privirea spre vârful muntelui şi… m-am simţit foarte obosită. Prin urmare, în dimineaţa următoare grupul meu a plecat pe traseu, iar eu am ieşit cu o carte pe terasa pensiunii şi am citit până seara liniştită. A doua zi – la fel, a treia zi – la fel… A fost o vacanţă perfectă, pe care însă n-am mai repetat-o pentru că mi s-au părut cam mari tevatura şi cheltuiala, când, vorba aceea, pot citi bine mersi la mine pe balcon.

De ce-ţi povestesc toate astea?! Pentru că încerc să mă dumiresc de ce mi-am cumpărat la un moment dat romanul “Cei opt munţi” de Paolo Cognetti. Şi nu reusesc neam.

Probabil ceva de pe coperta patru m-a atras, prin urmare fac copy/paste şi… ne revedem la recenzie 🙂 .

P.S. Ca să ne fie clar…  „Codru-i frate cu românul”, ok, nu mă deranjează, n-am nimic împotrivă, atâta timp cât nu mă întrebi care e bradul şi care e molidul, că sunt incapabilă să-i deosebesc.

Un fenomen editorial vândut în 32 de ţări
Laureat al Premiului Strega 2017 
Ediţia franceză a romanului a obţinut Premiul Médicis étranger 2017.

Pietro e un băieţel de la oraş, solitar şi cam morocănos. Mama munceşte într-un centru de consultanţă familială de la periferie şi talentul ei este să le poarte de grijă celorlalţi. Tatăl este chimist, un bărbat irascibil şi fascinant, care se întoarce acasă în fiecare seară de la serviciu plin de furie. Pe părinţii lui Pietro îi uneşte o pasiune comună: muntele. Când descoperă sătucul Grana, la poalele masivului Monte Rosa, simt că au găsit locul potrivit: Pietro va petrece toate verile în locul acela „închis în sus de creste gris-fer şi în jos de o stâncă abruptă care împiedică accesul”, dar traversat de un torent care îl ademeneşte din prima clipă. Şi acolo, aşteptându-l, se află Bruno, cu părul lui blond cânepiu şi gâtul ars de soare: de aceeaşi vârstă cu el, dar, în loc să fie în vacanţă, duce vacile la păscut. Încep astfel veri de explorări şi descoperiri, printre casele abandonate, moară şi cărările mai aspre. Sunt şi anii în care Pietro începe să facă drumeţii cu tatăl lui. Pentru că muntele înseamnă cunoaştere, un adevărat mod de a respira, şi va fi legatul lui testamentar cel mai autentic. O moştenire care, după mulţi ani, îl va reapropia de Bruno. 

 Fragment din romanul “Cei opt munţi” de Paolo Cognetti

Tata ne‑a prins colţarii pe care îi închiriase şi ne‑a legat la cinci metri distanţă unul de altul, el în faţă, apoi Bruno, apoi eu. Ne‑a trecut coarda peste piept cu o încolăcire complicată, dar nu mai făcuse nodurile alea de ani de zile, aşa că echipatul s‑a dovedit lung şi greoi. Am ajuns să fim ultimii care au părăsit refugiul: rămânea de parcurs o bucată de grohotiş în care colţarii se izbeau şi tindeau să se încurce între ele, coarda mă împiedica la mers şi mă simţeam caraghios, încărcat cu prea multe chestii. Dar senzaţia s‑a schimbat brusc când am pus piciorul pe zăpadă. Din botezul gheţarului îmi amintesc asta: o neaşteptată siguranţă în gambe, vârfurile din oţel care muşcau zăpada tare, colţarii care ţineau perfect.

Mă trezisem destul de bine, dar în scurtă vreme căldura plăcută a refugiului s‑a risipit şi m‑a apucat iar greaţa. Tata, acolo în faţă, trăgea grupul. Vedeam că se grăbea. Deşi susţinea că vrea să facă doar o plimbare, după mine nutrea speranţa secretă de a atinge vreun pisc şi de a‑i surprinde pe ceilalți alpinişti apărând în vîrf împreună cu noi. Dar eu abia mă târam. Între un pas şi altul era ca şi cum o mână îmi strângea stomacul. Când mă opream să respir, coarda dintre mine şi Bruno se întindea, obligându‑l să se oprească la rândul său; până la urmă tensiunea ajungea la tatăl meu care se răsucea contrariat să mă privească.

— Ce e?, întreba.

Credea că opun rezistenţă.

— Să ne mişcăm, hai.

La răsăritul soarelui trei umbre negre au apărut pe gheţar lângă noi. Atunci zăpada şi‑a pierdut nuanţa ei albăstruie şi a devenit de un alb orbitor, şi aproape imediat a început să cedeze sub colţari. Norii, în vale, se umflau la căldura dimineţii şi chiar şi eu îmi dădeam seama că în curând se vor ridica la fel ca în ziua precedentă. Ideea de a ajunge undeva devenea tot mai puţin realistă, dar tata nu era omul care să admită asta şi să dea înapoi: dimpotrivă, s‑a încăpăţânat să meargă înainte. La un moment dat a întâlnit în cale o crevasă, a măsurat din ochi distanţa, a sărit peste ea cu un pas hotărât; apoi a înfipt pioletul în zăpadă şi a înfăşurat coarda în jurul mânerului ca să nu‑l pună în pericol pe Bruno.

Eu nu mai simţeam nici un interes pentru ce făceam. Zorii, gheţarul, şirul de piscuri din jurul nostru, norii care ne separau de lume: toată frumuseţea aceea inumană îmi era indiferentă. Aş fi vrut doar să‑mi spună cineva cât mai trebuia să mergem. Am ajuns pe marginea crevasei în timp ce Bruno, în faţa mea, se apleca să privească în jos. Tata i‑a spus să tragă adînc aer în piept şi să sară. În timp ce‑mi aşteptam rândul, m‑am întors: sub noi, într‑o parte, muntele se făcea tot mai abrupt şi gheţarul se despica într‑un şir de crevase; dincolo de acel supliciu de blocuri de gheaţă sparte, prăbuşite, îngrămădite, refugiul de unde plecaserăm era înghiţit de ceaţă. Atunci mi s‑a părut că n‑o să ne mai întoarcem, l‑am privit pe Bruno căutând ceva de care să se prindă şi l‑am văzut deja de partea cealaltă a crevasei. Tata îl bătea cu mîna pe spate felicitându‑l pentru săritură. Nu, eu n‑aş fi reuşit niciodată să trec: stomacul meu s‑a dat bătut şi am vomitat micul dejun în zăpadă. Şi astfel răul meu de munte a încetat să fie un secret.

Tata s‑a speriat. A dat fuga să mă ajute, alarmat, sărind din nou peste crevasă şi încurcând corzile care ne legau pe toţi trei. Teama lui m‑a uimit, pentru că mă aşteptasem mai degrabă la furie, dar atunci nu‑mi dădeam seama de riscurile pe care şi le asumase ducându‑ne acolo sus : noi aveam unsprezece ani şi ne târam pe gheţar cu vremea rea pe urmele noastre, echipaţi aşa şi aşa, ținându‑ne după încăpăţânarea lui. Cât despre răul de munte, ştia că singurul remediu e să cobori la altă cotă şi n‑a ezitat s‑o facă. A schimbat înșiruirea astfel încât eu să merg în frunte şi să mă pot opri când mă simţeam rău: nu mai aveam nimic în stomac, însă, din când în când, mă scuturau iarăşi senzaţii de vomă şi scuipam numai bale.

În scurt timp am intrat în ceaţă. Tata, rămas ultimul în echipă, m‑a întrebat:

— Cum te simţi? Te doare capul?

— Nu cred.

— Şi burta cum e?

— Un pic mai bine, am răspuns, chiar dacă acum mă simţeam mai degrabă slăbit.

— Uite, a spus Bruno. Mi‑a dat un țurțur făcut din zăpadă strânsă în pumn. Am încercat să‑l sug. Un pic datorită țurțurului, un pic că mă mai uşurase coborârea, stomacul a început să mi se liniştească.

Era o dimineaţă de august din 1984. E ultima mea amintire din acea vară: a doua zi Bruno urma să se întoarcă la fermă, iar tata la Milano. Dar în momentul acela eram toţi trei pe gheţar, împreună, aşa cum nu se va mai întâmpla niciodată, cu o coardă care ne lega unul de altul, fie că voiam sau nu.

Eu mă împiedicam în colţari şi nu reuşeam să merg drept. Bruno venea imediat în urma mea şi, după un minut, peste paşii noştri în zăpadă, am început să aud o, o, o‑ul lui. Era strigătul cu care ducea vacile în grajd. E, e, e. O, o, o. Îl folosea ca să mă ducă pe mine la refugiu, dat fiind că nu mă ţineam pe picioare: eu m‑am încredinţat acelei psalmodii şi mi‑am lăsat picioarele să capete ritmul ei, aşa nu trebuia să mă mai gândesc la nimic.

— Dar tu te‑ai uitat la crevasa aia?, m‑a întrebat. A dracu’, cât se ducea în jos.

N‑am răspuns. Îmi rămăsese încă întipărit pe retină momentul în care îi văzusem dincolo, unul lîngă altul şi foarte bucuroşi, ca un tată cu fiul lui. Acum ceaţa şi zăpada formau un alb uniform în faţa mea şi eram atent numai să nu cad. Bruno n‑a mai zis nimic şi a început din nou cu lălăiala lui.

Cartea poate fi cumpărată de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI, de AICI sau de AICI

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate