„Zăpadă” de John Banville. Recenzia unui roman polițist atipic

Titlu: Zăpadă
Autor: John Banville
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor

Vreau banii inapoi!

Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă

Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)

Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea

TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)

Editura: Polirom
Anul apariției: 2025
Traducere: Ariadna Ponta

Este „Zăpadă” un roman polițist clasic?
Nu. Deși împrumută elemente din stilul Agathei Christie (cadavrul în bibliotecă, conacul izolat), „Zăpadă” este mai degrabă o dramă istorică și socială despre corupția morală din Irlanda anilor ’50.

Cui i se adresează această carte?
Celor care apreciază proza rafinată, descrierile atmosferice și analizele psihologice. Dacă ești în căutarea unui ritm alert și a unui detectiv carismatic (precum dragul meu Sherlock Holmes), s-ar putea ca lentoarea inspectorului Strafford să te dezamăgească.

Te grăbești? Atunci vezi că la finalul recenziei mele găsești tabelul cu punctele forte și slabe ale acestei cărți.

Există începuturi de carte scrise parcă pentru mine. Să luăm exemplul romanului Zăpadă de John Banville.

Cadavrul e în bibliotecă, a zis colonelul Osborne. Pe aici.

John Banville, Zăpadă

Unde mai pui că biblioteca respectivă se află într-un conac mare și sumbru, bătut de vânturi reci de iarnă și aproape blocat de zăpada care a căzut încontinuu de zile întregi.

Isuse Cristoase, ați văzut cum arată casa asta? Încă puțin și apare la locul crimei însuși Poirot. (…) E o bibliotecă, a mormăit spre Hendricks parcă nevenindu-i să creadă. O bibliotecă adevărată, să fiu al naibii, cu un cadavru în ea.

John Banville, Zăpadă

Nu-ți mai spun că și prologul, scris din perspectiva celui care avea să devină „cadavrul din bibliotecă”, mi s-a părut de excepție, coborât parcă dintr-un manual horror… Pentru că în timp ce este urmărit, vânat, înjunghiat, castrat și, în cele din urmă, omorât, simți teroarea și suferința preotului Tom Lawless care cade victimă acestor atrocități.

Zăpadă John Banville: o recenzie care începuse atât de bine 🙂

Însă deși tot ce-am înșirat până acum pare să-ți promită genul de mystery clasic, à la Agatha Christie, nimic niciodată nu este atât de simplu la John Banville. Ba chiar mă aventurez să afirm, având în vedere experiențele mele anterioare cu el, despre care ți-am spus una-alta AICI, că la John Banville nu este niciodată (doar) despre crimă.

Căci în cazul de față zăpada care nu are nimic romantic în ea cade în Irlanda rurală și majoritar catolică a anului 1957, în care un inspector de poliție protestant, așa cum este St. John Strafford, nu este deloc bine primit, oricât de mult și-ar dori toată lumea să dezlege misterul care învăluie oroarea.

Însă chiar își dorește asta toată lumea?! Hmmm, nu prea. În niciun caz familia Osborne, niște aristocrați decăzuți și cam duși cu capul, care dețin conacul devenit scenă a crimei și care nu sunt deloc încântați să-și vadă istoria luată la puricat în timpul anchetei realizate de Strafford. O istorie care ascunde boli psihice, jocuri sexuale, comportamente deviante și morți mai mult sau mai puțin accidentale.

Dincolo de crimă: O critică dură a Irlandei catolice din 1957

Nici pentru Biserică nu ar fi vreo fericire ca identitatea victimei și circumstanțele morții sale să devină publice, prin urmare va face tot posibilul, prin intervenții de la cel mai înalt nivel, să mușamalizeze cazul.

În fața unor adversari atât de puternici, cărora li se adaugă frigul tot mai aspru, Strafford ar putea părea tentat să bată în retragere, dacă nu ar simți secretul cumplit pe care toată lumea încearcă să-l ascundă… Și care, deși am început să-l bănuiesc pe la jumătatea cărții, tot m-a revoltat atunci când mi s-a revelat cu subiect și predicat.

Și nu neapărat abuzurile clericale sunt cele care m-au făcut să simt cum începe să-mi fiarbă sângele. Cât felul implacabil în care funcționează legea tăcerii atunci când este impusă de la vârful bisericii. Lașitatea totală a celor care i se supun fără nicio zvâcnire de revoltă. E o lume imorală. E o lume perversă. E o lume a răului absolut.

În casa aia rece de piatră și apoi afară, pe coasta friguroasă a dealului, simțise atingerea a ceva complet nou pentru el, ceva impalpabil, deși foarte viu, ca o ceață înghețată. Să fi întâlnit, în sfârșit, răul pur? Nu crezuse niciodată în rău ca forță în sine – nu există așa ceva, insistase el mereu, ci doar fapte rele. Dar oare se înșelase?

John Banville, Zăpadă

Din păcate însă, preocupat de acest tablou sinistru al Irlandei de la jumătatea secolului trecut și care îi iese de minune, atent la nuanțele istorice și politice ale unei regiuni cu o istorie și așa teribil de complicată și pe care el o cunoaște la perfecție, Banville pare că nu a mai fost interesat sau nu a mai avut timp, de pe la jumătatea cărții încolo, și pentru intriga polițistă care i-a servit de pretext. Și pe care eu mi-aș fi dorit-o dezvoltată cu cel puțin la fel de multă atenție.

Adică, dacă tot ne prefacem că ne jucăm de-a polițiștii, hai s-o facem până la capăt.

De ce este St. John Strafford un detectiv atipic?

Tânărul detectiv Strafford este atât de șters, de obosit și de plictisit de viață, de meserie, de frigul pătrunzător, încât nici măcar un cadavru lăsat fără organele genitale nu pare să-l trezească din amorțeală. Într-un clasament personal al detectivilor preferați conduși de strălucitorul și arogantul Sherlock Holmes, Strafford pare condamnat să facă parte din personalul auxiliar. Să-i care șapca. Să-i aprindă pipa. Din astea… Efectiv, lentoarea cu care își desfășoară raționamentele și ancheta m-a adus de câteva ori în pragul somnului, de a trebuit să-mi impun să rămân trează ca să aflu „cine a făcut-o?”.

Ceea ce, desigur, că am aflat.

Doar că, între timp, am și uitat!

Iar asta chiar mi se pare de neiertat. Că nu e ca și cum aș fi terminat romanul lui Banville acum un catralion de ani.

Și iată cum o carte cu un început perfect pentru mine a avut un final perfect… pentru alții, având în vedere câte păreri entuziasmate am citit despre ea.

Zăpadă John Banville: verdict

În ceea ce mă privește, entuziasmul meu s-a fâsâit în cele 3 stele pe care i le acord cărții pentru felul în care m-a familiarizat cu o Irlandă în care zăpada nu este și ea decât o uriașă minciună, gata să acopere secrete întunecate. Și în sfatul pe care ți-l ofer din toată inima dacă ești tentat(ă) de acest volum: în ciuda a tot ce ți se promite, în ciuda tuturor recomandărilor și recenziilor pe care poți să le citești în blogosferă (deși mai bine… nu), nu te apropia de această carte cu speranțe… polițiste. Ca să n-adormi.