“Vraja iernii” de Helen Dunmore

Titlu: Vraja iernii
Autor: Helen Dunmore
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor

Vreau banii inapoi!

Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă

Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)

Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea

TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)

Editura: Leda/ Grupul editorial Corint
Anul apariției: 2008
Traducere: Laurențiu Dulman

• Ce fel de carte este? Un roman gotic de o sensibilitate rară, câștigător al primului Women’s Prize for Fiction.
• Cui i se adresează? Cititorilor interesați mai mult de atmosferă decât de acțiune, fanilor prozei descriptive de calitate și celor atrași de povești întunecate de familie (secrete, abandon).
• Temele principale: Trauma abandonului, izolarea și natura ca personaj (iarna ca simbol al încremenirii emoționale).
• Este un roman horror? Deși are elemente de macabru, tonul este unul de „tristețe liniștită”, creând mai degrabă o stare melodramatică decât una de spaimă pură.

Verdict: „Vraja iernii” este o lectură recomandată pentru stilul său curat și poetic. Te îndemn s-o citești nu pentru personaje (care rămân voit distante), ci pentru modul în care Helen Dunmore transformă frigul și zăpada într-o experiență senzorială copleșitoare.

Nu pot spune că nu-i înțeleg pe membrii juriului Women’s Prize for Fiction care au desemnat-o pe Helen Dunmore prima câștigătoare a premiului din istorie cu romanul său, “Vraja iernii”. Căci eu una mă declar de-a dreptul vrăjită de atmosfera acestei cărți care te duce cu gândul mai degrabă la un vis. Mereu pe punctul de a se transforma într-un adevărat coșmar.

Catherine și Rob sunt doi frați care cresc fără mamă și fără tată, în casa unui bunic sever și autoritar. Copleșiți de sentimentul abandonării, dar și de un dor imens după părinți, copiii încearcă să înțeleagă ce secrete din trecutul familiei le-au dat prezentul peste cap. Dar, mai ales, ce stă la baza relației cu totul speciale dintre ei.

Izolați de lumea exterioară, niciodată despărțiți, complici în pozne și împărtășind aceeași simpatie pentru Kate, servitoarea doar cu câțiva ani mai mare, care are grijă de casă, și aceeași ură pentru guvernanta Miss Gallagher, care are grijă de ei, băiatul și fata cresc și se maturizează împreună, tot mai legați de o dragoste care de la un moment încolo depășește granițele fraterne. Și pentru că nimic din ceea ce este împotriva firii nu scapă nepedepsit, Catherine și Rob vor plăti un preț teribil.

O adolescență întunecată de o faptă cumplită

Adolescența lor întunecată de o faptă cumplită pe care Catherine o tăinuiește, iar Rob o bănuiește, se desfășoară pe fundalul unor ierni de o frumusețe aspră și al unor veri strălucitoare și sufocante, în descrierea cărora Dunmore țese atâta simplitate și atâta poezie încât sunt absolut convinsă că acesta este motivul principal pentru care romanul a fost premiat.

Căci nu o dată m-am întors să recitesc anumite pasaje pur și simplu de dragul scriiturii sau am închis brusc cartea după câteva rânduri curate și clare ca o dimineață înghețată de iarnă pentru că tot ce-mi doream era o pauză ca să mă bucur de ele. Iar comparația mea din fraza anterioară nu a apărut din senin: Catherine, personajul principal al romanului, din perspectiva căreia e spusă povestea, nutrește pentru iarnă o iubire pătimașă, așa că poate nu e de mirare ca acesta e anotimpul central al cărții, în timpul căruia au loc unele dintre cele mai importante evenimente ale ei. Dar și unele dintre cele mai înfricoșătoare.

Pasiunea obsesivă a guvernantei Miss Gallagher pentru Catherine

Astfel, pe același ton simplu și poetic, ne sunt dezvăluite treptat secrete care distrug familii, case, inimi… În timp ce mama copiilor i-a abandonat în Anglia alegând să ducă o viață boemă pe litoralul francez, tatăl lor a suferit un șoc nervos și a sfârșit internat pe viață într-un sanatoriu. Asprimea bunicului taciturn (“trecutul său era ca un tărâm al tăcerii. Niciunul dintre noi nu a reușit să-i întocmească harta”) este cea care dictează atmosfera din casă pe fundalul căreia iese și mai puternic în evidență pasiunea de-a dreptul obsesivă a guvernantei Miss Gallagher pentru Catherine.

În plus, după cum ți-am spus deja, nici cei doi adolescenți nu sunt chiar niște îngeri. Iubirea lor incestuoasă îi consumă, îi devorează, îi împietrește în fața morții celor din jur și îi împinge spre damnarea finală de la care vor fi salvați, paradoxal, de plecarea resimțită ca o adevărată trădare a loialei Kate, singura care le adusese puțină stabilitate, și de izbucnirea primului război mondial.

Rămasă singură într-o casă care pare că se prăbușește încet-încet în jurul ei și pe o moșie unde totul piere de la un anotimp la altul, va reuși Catherine să-și găsească salvarea?

Vraja iernii, romanul horror care nu te sperie niciun pic

În mod surprinzător, deși este prezentată adesea ca fiind un roman gotic sau chiar horror și deși unele întâmplări povestite sunt de-a dreptul cumplite scoase din context, cartea aceasta nu are nicio picătură de spaimă în ea. Din contră… Tonul este uneori de o tristețe liniștită, alteori aproape indiferent, detaliile care altfel mi-ar fi ridicat părul în cap aproape că trec neobservate, iar scenele care implică sânge, moarte și cadavre par că se desfășoară în spatele unui voal care nu m-a lăsat să văd prea bine oroarea și care le împrumută un aer mai degrabă melodramatic.

Nici măcar personajele nu par cine știe ce de afectate de ceea ce trăiesc, trecând cu aceeași apatie prin pagini, prin iubiri și despărțiri. Catherine care cunoaște pierderea în toate formele posibile și care în cel puțin două scene memorabile ale cărții e pe punctul să traverseze granița spre nebunie găsește în frigul iernii, în plimbările pe moșia înghețată liniștea care o ajută să-și privească viața cu o detașare pentru mine de-a dreptul bulversantă. Prin urmare, atunci când am dat ultima pagină a cărții am realizat că niciunul dintre eroii poveștii nu-mi este nici simpatic, nici antipatic, că nu am niciun preferat, așa cum nici nu-l detest pe vreunul și că în această distanță uriașă care s-a așternut între mine și ei am pierdut și una dintre steluțele clasamentului nostru.

Dar nu o să fac mare caz de asta. În fond, după cum am sperat încă de cand am scos cartea din raft, singurul ei personaj care nu m-a dezamăgit absolut deloc a fost… iarna. Ceea ce pentru o fiică a iernii, așa cum mă consider eu, e mai mult decât suficient.

Două fragmente din carte care mi-au plăcut la nebunie

@E ceva în felul în care Helen Dunmore iubește iarna care îmi amintește… de mine:

Cerul nu se va însenina. Pâcla se ridică de pe pământ și se răspândește printre granulele de frig din aer, care devin din ce în ce mai mari. Soarele se stinge. Poate că o să ningă.

E iarnă — anotimpul meu. Al lui Rob este vara. El s-a născut în iunie, iar eu m-am născut în toiul nopții, pe douăzeci și unu decembrie. În fiecare an, emoțiile pe care mi le trezea iarna deveneau mai vii odată cu lăsarea întunericului. Îmi doream ca termometrul să arate temperaturi tot mai scăzute și să nu se mai vadă nici un firicel de mercur în dreptul cifrelor. Îmi doream să ne trezim într-o impărăție de gheață, în care suflarea ni s-ar fi prefăcut în particule de gheață imediat ce s-ar fi desprins de pe buze, în care am fi mers prin tuneluri de zăpadă până la acareturi și am fi găsit păsări moarte de frig. Voiam ca zăpada să dureze o veșnicie. Ca să nu aud bucuria și picăturile dezghețului, mă întorceam cu spatele și îmi ascundeam capul sub pernă.

Mă uit spre casa cuprinsă de ger, nemișcată și fără suflare. Am obținut ce-am vrut. E învăluită de vraja iernii și toată lumea a plecat.

Helen Dunmore, “Vraja iernii”

@Despre secrete:

Dar știam și că nu întotdeauna e nevoie ca doi oameni să-și povestească anumite lucruri. Secretele puteau trece de la un om la altul fără cuvinte, iar apoi amândoi descopereau dintr-odată că le știau dintotdeauna. Mă întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă din doi astfel de oameni s-ar fi născut un copil. Oare le-ar fi știut toate secretele, purtându-le undeva înăuntrul său? Poate că și eu mă născusem cu o astfel de povară înăuntrul meu.

Helen Dunmore, “Vraja iernii”