Motivul pentru care am cont pe Instragam nu este faptul că am vrut să văd frumusețile planetei, să văd ce mai poartă Megan Fox pe plajă 😊, să fiu la curent cu ultimele tendințe în materie de fashion-gastronomie-tehnologie. Nu! Motivul a fost Coreea de Nord. Să mă explic…
În 2011 am găsit pe net un articol în care un jurnalist (parcă) britanic, care făcuse o excursie în Coreea de Nord, publicase câteva fotografii realizate cu acordul autorităților și câteva… fără acordul autorităților. La sfârșitul materialului, respectivul a pus un link către Instragram unde a postat toate imaginile considerate de el cele mai bune.
Așa că mi-am făcut cont și am văzut o Dacie 1310 pe străzile Phenianului, metroul made în Republica Democrată Germană, modul în care se putea citi la metrou un ziar (poate singurul din Coreea de Nord), tristețea oamenilor care munceau pe câmpuri, agenții secreți coreeni care îi supravegheau fotografului fiecare mișcare… A fost ca o călătorie într-o altă lume, o lume care îmi amintea de România de dinainte de decembrie 1989. Un loc unde nu aș vrea să mai trăiesc niciodată!
De atunci sunt interesat de viața din respectivul stat asiatic, urmărind orice informație neoficială legată de acesta. Așa că romanul ʺCele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veaculʺ de Mirinae Lee, apărut la Editura Trei și care prezintă experiența unei femei care a reușit să fugă din Coreea de Nord a intrat rapid pe lista mea de “trebuie citite”.
Până revin cu recenzia, anaarecarti.ro îți prezintă mai jos un fragment din „Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul” în avanpremieră și în exclusivitate.
Cum promovează Editura Trei romanul „Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul”
Roman nominalizat la Premiului Women’s Prize 2024
Când trăieşti în apropierea graniţei cu Coreea de Nord, regula jocului este „totul sau nimic”, o bătălie constantă din care ieși câştigător sau învins.
Prin această lume periculoasă, bântuie o femeie remarcabilă care a descoperit că, pentru a rămâne în viață, trebuie să fii un „trickster” care nu se dă înapoi de la nimic.
Inspirată de povestea adevărată a uneia dintre cele mai bătrâne femei care au reuşit prin propriile forțe să fugă din Coreea de Nord, cartea de faţă țese, în opt capitole seducătoare și întunecate, o istorisire complexă despre supravieţuire, traumă și familie. Tricksterul lui Mirinae Lee este o figură polimorfă — de-a lungul acestor capitole îmbinate cu măiestrie ne apare ca sclavă, iluzionistă, criminală, teroristă, spioană, amantă şi mamă — o femeie care trebuie adesea să aleagă varianta de neconceput, ca să poată supravieţui războiului şi ocupaţiei Coreei.
„Captivant, seducător… vă va ţine în suspans cu privire la ce e adevărat în povestea de faţă.” New York Times Book Review
„Un roman ameţitor care reconstituie istoria Coreei de-a lungul secolului XX prin povestea hipnotică, sfâșietoare și profund fragmentată a unei femei și a multiplelor ei avataruri.” Monica Ali, autoarea romanului Căsătorie din dragoste
„«Deosebit de original» este un calificativ prea modest pentru această capodoperă incitantă, care te poartă pe întregul mapamond și de la un deceniu la altul. Lee a reușit imposibilul — dintr-un secol scindat, dominat de chin și trădări, a ţesut un roman de o frumuseţe aparte, plin de suflul reînnoirii.” Junot Díaz, autorul romanului Scurta și minunata viaţă a lui Oscar Wao
Mirinae Lee s-a născut și a crescut în Seul. A publicat proză scurtă în Antioch Review, Meridian, Black Warrior Review, Pleiades, Shenandoah și Massachusetts Review. Locuiește în Hong Kong împreună cu soțul și copiii. Cele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veacul este primul său roman.
Cartea poate fi cumpărată online de AICI, de AICI
ʺCele opt vieți ale unui trickster de-o vârstă cu veaculʺ- fragment (extras din A șaptea viață)
Traducere și note: Mihaela Doagă
Colecția Fiction Connection
Mai spune-mi o dată.
Asta a fost propoziţia ta preferată o vreme, după un an întreg de De ce?
Mă rugai să-ţi spun iarăşi şi iarăşi aceleaşi poveşti, deşi ştiai cele mai mici detalii, fiecare element component al structurii narative, fiecare virgulă şi fiecare oftat, doar pentru că erau poveştile tale preferate şi pentru că-ţi plăcea să le asculţi întruna. Era o distracţie pe cinste pentru tine, iar pentru mine un exerciţiu care-mi punea serios la încercare răbdarea. Şi, cu fiecare repovestire, era şi mai greu deoarece tot găseai noi întrebări cu care să mă agasezi: Cum se face că soţia lui Nolbu l-a lovit pe Heungbu cu polonicul? De ce nu cu un coş de vânturat sau cu un baston? Nu l-ar putea ajuta o coţofană sau un porumbel? De ce e musai să fie o rândunică? Cum de Conducătorul Suprem nu l-a hrănit pe Heungbu când era înfometat? Doar pe noi ne hrăneşte întotdeauna, nu?
La început aceste cuvinte mi s-au părut fascinante, apoi, după câteva luni, mă scoteau din minţi. Uneori eram speriată de-a binelea, deoarece ştiam că în societatea noastră drumul spre plutonul de execuţie sau lagărul de muncă e pavat cu întrebări.
Întrebări. Oh, ce-ţi mai plăceau! De îndată ce-ai fost în stare să legi două vorbe ai început să pui întrebări. Şi nu te-ai oprit până în adolescenţă. Din momentul acela cred c-ai început să-i iscodeşti mai mult pe cei de vârsta ta, considerându-i o sursă mai cool şi mai inteligentă de informaţii.
Se spune că fiecare mamă îşi consideră odrasla un geniu, dar până la urmă aceasta se dovedeşte un copil ca oricare altul. La mine a fost altfel: nu te-am considerat niciodată un geniu. Dar ştiam că eşti mult mai deşteaptă decât majoritatea copiilor.
Ce copil de trei ani mai pune întrebări despre moarte?
Într-o zi ne-ai întrebat de ce tu n-ai bunici.
— Geumjoo are doi bunici, cum de eu n-am niciunul? te-ai plâns.
Ți-am răspuns că s-au dus. Asta ne-a atras într-o buclă interminabilă de întrebări.
— Ce înseamnă s-au dus?
Înseamnă c-au murit.
— Ce înseamnă au murit?
Înseamnă că nu mai sunt aici, cu noi, s-au dus la cer şi nu pot să se mai întoarcă.
— Ce fac acolo, în cer?
Nimeni nu ştie sigur, Mihee.
— De ce?
Ştiam că n-ar fi trebuit să folosesc acea expresie coreeană învechită, eufemismul pentru moarte: a merge la cer. O interziseseră deoarece considerau că are conotaţii religioase şi, desigur, religia n-avea ce căuta în societatea noastră. Însă eu mai foloseam acea metaforă. M-am gândit că, astfel, conceptul va fi mai uşor de înţeles pentru mintea ta de copil.
La câteva luni după aceea, ai văzut pentru prima dată un avion de aproape. Treceam prin dreptul porţii aerodromului din Hyesan. Mai era mult până la începutul sfârşitului şi încă destule avioane circulau periodic pe-acolo. Ai sesizat mai întâi zgomotul. S-a auzit ca un bubuit de tunet înfundat, astfel că te-ai alertat imediat — ţi-ai lăsat capul în jos şi mi-ai strâns mâna. Şi în secunda următoare stăteam chiar sub un avion imens, uitându-ne la pântecul lui gri, lucios şi urmărindu-l cum urca graţios spre cer, până când a fost înghiţit de un banc de nori, cu tot cu coada ce reflecta lumina soarelui. Fascinată, ai rămas locului o vreme, chiar şi la mult timp după ce dispăruse dâra lăsată de avion pe cer.
În ziua aia n-ai mai zis nimic — atipic pentru tine. Dar pe seară, când te înveleam în pat, m-ai întrebat din senin, strângând marginea păturii între degete:
— Mamă, ziceai că bunicul s-a dus la cer, aşa-i?
— Da. Toţi bunicii tăi, de fapt. Până să te naşti tu.
— Un avion poate să zboare sus de tot pe cer.
— Da, după cum ai văzut azi.
— Aşadar, într-o zi, dacă o să mă plimb vreodată cu avionul, o să pot să-l găsesc pe bunicul pe-acolo?
*
— Ştiţi, n-am sărit niciodată dintr-un avion în zbor sau din vreo clădire în flăcări. În ciuda a ceea ce-şi închipuie majoritatea oamenilor, condiţia fizică bună chiar nu reprezintă prioritatea. Nu cu asta încep cei mai mulţi dintre noi, i-am spus domnului Park.
— Atunci de unde începeţi? Care e primul lucru?
— Limbile străine.
Domnul Park îşi înclină capul spre dreapta, doar un pic. E semnul c-ar trebui să continui.
— Locul tradiţional de unde se începe este Universitatea de Studii Străine din Phenian. Selectează cei mai inteligenţi studenţi de-acolo, pe cei care excelează la limbi străine. Şi le verifică foarte scrupulos dosarul. Copiii trebuie să provină din familii bune, din clasa superioară, şi să aibă majoritatea rudelor în viaţă, spre a preveni genul de situaţie în care s-ar putea simţi tentaţi să ceară azil politic într-un stat inamic, cât timp sunt în misiune acolo.
— Dar n-a fost cazul dumneavoastră. N-aţi mers la facultate.
— Sigur că nu. Eu am fost o nonconformistă. Întotdeauna.
Nonconformistă. Observ că am rostit cuvântul cu o undă de mândrie prefăcută.
Realizez că şi-a luat ochii de la mine. Privirea lui a rămas suspendată în gol acum, gravitând spre colţul din dreapta al camerei, unde s-a înfiripat o pată micuţă, gri, de mucegai. Chipul lui rămâne neutru. De data asta parcă nu mai reuşesc să-i interpretez intenţiile. Nu ştiu dacă e concentrat la ceva sau începe să se plictisească. Eu îmi continui povestea oricum.
— Când m-am întors în Nord, m-am bucurat foarte tare să-mi regăsesc soţul, pe care nu-l mai văzusem de zece ani. A fost cea mai fericită perioadă din viaţa mea. Cât am locuit cu el în Phenian. Şi situaţia economică era bună, pe atunci. Copiii pe care-i vedeam pe stradă erau încă grăsuţi şi rumeni în obraji.
Fără voia mea, îmi dau lacrimile. Mă înfurie faptul că nu mă pot stăpâni. Încleştez pumnii pe sub masă. Simt cum mi se înfig unghiile în palmă, lăsându-mi semiluni minuscule în carne. Un strop de durere, spre a mă readuce în momentul prezent.
Treaba asta pare să-l trezească şi pe domnul Park. Deşi nu spune nimic, ochii îl dau de gol: irisurile i se întunecă şi se rotunjesc, ca ochii de pisică noaptea.
— Presupun c-am fost prea fericiţi şi, ca urmare, cam nerozi. Excesul de fericire poate să aibă acest efect. Te face să te relaxezi, să laşi garda jos. Privind în urmă, ar fi fost straniu dacă nu le-aş fi stârnit suspiciuni de la bun început. Cum de-am fost aşa de oarbă? O femeie care apare din senin, după o absenţă de zece ani?
— Ce li s-a părut cel mai dubios la dumneavoastră?
Domnul Park îmi pune întrebarea pe un ton sec. Ştie deja răspunsul. Vrea doar să împingă mai repede conversaţia spre ce-l interesează.
— Limbile străine, desigur.
— Ce-i cu ele?
— Ştiam engleză. O vorbeam fluent.
— Înainte n-o ştiaţi.
— Nu, deloc. Şi japoneza. Deşi ştiusem un picuţ înainte, la întoarcere ştiam să citesc şi să scriu perfect în japoneză.
— Cum v-au descoperit noile abilităţi în materie de limbi străine?
— Cred că de la vanitate mi s-a tras. Lucram la Magazinul de Import din Phenian, de unde doar cei sus-puşi pot cumpăra bunuri străine. Traduceam adesea manualele cu instrucţiuni din alte limbi în coreeană pentru clienţi. Îmi imaginam că-i ajut, împăunându-mă totodată inofensiv cu propria deşteptăciune. Probabil că unii dintre ei au dat raportul la Bowibu. Recunosc c-am fost naivă. Sau proastă de-a binelea.
Aerodromul. Locul unde ai văzut pentru prima dată un avion. Şi, totodată, locul care ţi-a ucis naivitatea. Din momentul acela n-ai mai fost copil.
Pe aerodromul din Hyesan ai asistat la prima execuţie publică. Nici nu împliniseşi unsprezece ani.
Aveau grijă să asiste toţi copiii, chiar și cei mici. Era metoda lor de instrucţie preferată, menită să insufle teamă şi supunere oarbă.
Era straniu să vezi pe cineva murind în bătaia soarelui. Într-o lumină limpede şi intensă ca mesajele de propagandă care se revărsau din difuzoare.
Erau doi tineri, fiecare dintre ei legat de un ţăruş de lemn, cu funie la tâmple, în jurul pieptului şi în jurul gleznelor. Aveau eşarfe la ochi. Unul dintre ei fusese arestat pentru că se uitase la materiale pornografice, produse în America, celălalt pentru vizionarea unui film de dragoste, adus pe sub mână din Coreea de Sud. Amândoi au fost pedepsiţi la fel de sever, fiind condamnaţi la moarte prin împuşcare.
Plutonul de execuţie a tras de trei ori asupra lor, luând de fiecare dată în cătarea armei frânghiile care îi ţineau legaţi de ţăruşi. La primul foc le-au explodat ţestele. La al doilea, cadavrele au căzut în genunchi, de parcă-şi cereau iertare. Al treilea le-a doborât la pământ. S-a întâmplat rapid. Încă plutea o bură rozalie în jurul ţăruşilor de lemn mânjiţi de sânge cald.
Într-o lume întreagă la minte ţi-aş fi pus mâna pavăză la ochi.
La câteva luni după aceea, ai împlinit unsprezece ani. Ne-ai anunţat ce cadou doreai.
O bicicletă. Fără discuție, ai adăugat.
Ţi-am cumpărat o pereche de pantofi roşii, lucioşi, în schimb. Ai fost furibundă.
— Ştii ce raritate sunt pantofii ăştia? te-a întrebat tati.
— Alte fete de vârsta ta ar da orice să aibă aşa o pereche de pantofi, ţi-am zis.
Nu ne-am obosit să-ţi explicăm purul adevăr — faptul că fetele n-aveau voie să se plimbe cu bicicleta. Ni se părea că deja ştii şi că fix din acest motiv ţinuseşi morţiş la un astfel de cadou. Lumea din jurul nostru susţinea că o fată călare pe bicicletă era un spectacol indecent — cu coapsele desfăcute, stând în şa ca un băiat de ţăran pe cal, în timp ce posteriorul i se leagănă de colo-colo ca să poată pedala. O grozăvie şi o neruşinare, spunea lumea.
Tu te-ai plimbat oricum cu bicicleta. Ai ieşit pe furiş cu bicicleta veche, japoneză, a lui taică-tău, care era încă prea înaltă pentru tine. Ai tras o căzătură urâtă pe malul râului Yalu şi a fost cât pe-aci să-ţi fracturezi clavicula. Eu şi tati ştiam că n-avem cum să te oprim. Aşa că până la urmă ţi-am luat bicicleta micuţă pe care o voiai. Te-am pus să ne promiţi că n-o să te plimbi cu ea când era lume în jur.
Dar tot te-ai plimbat. Lumea te-a văzut pe bicicletă şi a început să spună vrute şi nevrute. Unii băieţi îţi vorbeau urât. Mai mulţi oameni în vârstă, bărbaţi şi femei, strigau după tine când făceai slalom pe lângă ei pe strada principală. Învăţătoarea m-a chemat la şcoală să-mi facă morală, răspândind un damf acru în jur în timp ce bombănea: O să-şi rupă fundul! Doar n-o să vă lăsaţi fiica să-şi piardă virginitatea de la mersul pe bicicletă!
