Autor: Kazuo Ishiguro
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor
Vreau banii inapoi!
Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă
Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)
Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea
TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)
Editura: Polirom
Anul apariției: 2015
Traducere: Vali Florescu
Când am terminat de citit ʺSă nu mă părăseștiʺ scrisă de Kazuo Ishiguro nu credeam că o să mă mai reîntâlnesc cu el vreodată. Știu că ʺSă nu mă părăseștiʺ este considerată o capodoperă, dar pentru mine cartea a fost… doar OK. Bunicică, nici atât de proastă încât să nu o citesc până la capăt, dar nici atât de bună încât să mă facă interesat și de altceva scris de respectivul scriitor japonez.
Însă zeii literaturii au vrut să se distreze cu mine și mi-au scos în cale o listă cu 10 cărți fantasy scrise de autori care nu prea le au cu acest gen literar. Singurul nume pe care l-am recunoscut a fost cel al lui Ishiguro și cum sinopsisul pe două rânduri la Uriașul îngropat suna foarte interesant, am zis ʺHai să îi mai dau o șansăʺ…. Și am avut același rezultat ca la ʺNu mă părăsiʺ… Chiar nu am noroc cu Kazuo Ishiguro!
Înainte de toate trebuie să spun că această carte are un vibe incredibil de ʺStăpânul inelelorʺ și ʺHobbitulʺ. Dacă pe undeva pe la jumătatea ei apărea Gollum urmărit de Aragon, nu eram deloc surprins. Când am citit că personajele principale trăiesc într-un deal, am zis ʺHobbițiiʺ. Apoi când au apărut războaiele sângeroase, căpcăunii, cavalerii, ielele, o dragoniță (da, cartea are un dragon de sex feminin!) și misterioșii barcagii… am zis ʺAcesta este Pământul de Mijloc fără să fie Pământul de Mijlocʺ!
În „Uriașul îngropat” totul este pe modul lent spre foaaaaaaaaarte lent
Chiar și modul în care este scrisă și se desfășoară acțiunea are ceva din cărțile mai sus menționate. Atenție! Să fie foarte clar… Mă refer la cărțile ʺStăpânul inelelorʺ și nu la filmele ʺStăpânul inelelorʺ care au apărut pe marile și micile ecrane.
Totul este pe modul lent spre foaaaaaaaaarte lent în „Uriașul îngropat”, exact ca în carțile lui Tolkien. Chiar și scenele de luptă sunt la fel. De când se pregătește vreun cavaler să dea prima lovitură de sabie și până la moartea dușmanului său trec câteva pagini bune de dialog, sentimente, griji și alte lucruri deloc dătătoare de adrenalină. Iar atunci când vorbesc personajele… până afli ceva important pentru poveste sau pentru ele durează, durează, durează… Însă lentoarea aceasta este perfectă pentru povestea și atmosfera cărții. Atunci când mă gândesc la lumea medievală, așa își imaginez că vorbeau și se comportau oamenii în acele timpuri…
O ceață ciudată face ca amintirile oamenilor să dispară încet-încet
Totodată, acest stil se potrivește perfect cu cele două personaje principale: un cuplu de bătrânei, Axl și Beatrice, care trăiesc într-o Anglie medievală și destul de sărăcăcioasă, la câțiva ani de la moartea legendarului rege Arthur, după încheierea unui sângeros război între saxoni și britoni. Anglie care acum este acoperită de o ceață ciudată ce face ca amintirile oamenilor să dispară încet-încet, iar trecutul să fie prezentat sub formă de bârfe, povești, zvonuri și presupuneri. De fapt, pentru oamenii trecutul nici nu mai constituie un lucru interesant sau necesar în viața lor, supraviețuirea zilnică fiind mult mai importantă. Iar vinovată de această ceață a uitării este o dragoniță, pe care mulți cavaleri au încercat și încearcă să o omoare.
Deși suferă de această lipsă a amintirilor, Axl și Beatrice decid să părăsească comunitatea în care trăiesc și care îi pedepsește să-și ducă zilele în întuneric complet, fără nici măcar o lumânare care să le lumineze locuința subterană. De ce sunt pedepsiți? Nimeni nu-și mai amintește…
Mi-a luat aproape două săptămâni să o citesc
Pretextul plecării celor doi este o vizită pe care vor să o facă fiului lor, de care aproape au uitat cu desăvârșire, care trăiește în altă parte și cu care au pierdut orice legătură. De ce a plecat acesta de acasă? Bătrânii nu-și amintesc. Unde locuiește? Nu știu, undeva acolo după primul deal sau al cincilea, la o zi sau cinci zile de mers… Dar în ciuda tuturor aceste lipsuri în memorie, bătrânii pleaca încet și lent la drum… Drum care este lung și plin de aventuri ciudate, personaje și mai ciudate și creaturi extrem de ciudate.
Deși este o carte scurtă, doar 298 de pagini, stilul leeeeeeeeeeeent în care se desfășoară totul, intrigă, dialog și personaje, mi-a omorât tot entuziasmul legat de ea. Mi-a luat aproape două săptămâni să o citesc. În timp ce dădeam fiecare pagină a trebuit să fac un efort considerabil ca să intru în universul creat de Ishiguro și apoi să rămân acolo. Uneori efortul a meritat, alteori – nu!
Finalul m-a băgat într-o ceață mai densă decât cea a dragoniței din carte
Finalul cărții? M-a băgat într-o ceață mai densă decât cea a dragoniței din carte! Este atât de neașteptat încât am fost convins că lipsesc câteva pagini din exemplarul pe care îl aveam. Așa că l-am recitit și, pregătit pentru ce urma, am avut o șansă să-l înțeleg, zic eu, deși nu mi-a plăcut deloc. Preferam un happy end pentru Axl și Beatrice, pentru iubirea dintre ei, pentru dorința lor de a fi împreună pentru totdeauna…
Cu toate acestea, cartea nu e rea deloc. Mda… parcă văd deja cum fanii lui Kazuo Ishiguro își dau ochii peste cap! Nu îmi pare rău că am citit-o, dar nici nu va intra pe lista mea de The Best of The Best!
Uriașul îngropat: care au fost lucrurile care mi-au plăcut?
Dacă până acum pare că m-am referit numai la lucruri care nu mi-au plăcut… ei bine au fost și lucruri bune. Mi-a plăcut atmosfera magică desprinsă uneori parcă dintr-un vis, iubirea melancolică dintre personajele principale, tristețea și paranoia nebunească a ultimului cavaler al Mesei Rotunde. Faptul că jumătate de carte nu am știut dacă magia chiar există sau totul nu era decât o închipuire a celor doi bătrânei a fost de neprețuit!
Ca să termin într-o notă mai filozofică, așa cum se cuvine cu o carte semnată de Kazuo Ishiguro… Dacă ai avea de ales între a) a uita anumite lucruri și a trăi fericit și în pace cu cei dragi și cei din jur și b) a-ți aminti totul, atât lucrurile bune cât și cele rele, lucru care ar duce la conflicte si durere… ce ai alege? Ce ar fi mai important pentru tine?
P.S.: Acum este oficial: Nu mai vreau nici o carte scrisă de Kazuo Ishiguro! Mă auziți, zeilor literaturii?!!
