„Să nu mă părăseşti” de Kazuo Ishiguro

Titlu: Să nu mă părăseşti
Autor: Kazuo Ishiguro
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor

Vreau banii inapoi!

Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă

Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)

Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea

TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)

Editura: Polirom
Anul apariției: 2011
Traducere: Vali Florescu

Am început să citesc “Să nu mă părăsești” pregătită pentru niște grozăvii – ți-am spus că Ana a aruncat cartea cât colo când a descoperit copiii-clone, nu? Apoi, pe măsură ce am dat paginile, am priceput că (din nou) am plecat la drum cu așteptări nepotrivite. Iar la final, am înțeles de ce Ishiguro merită pe deplin premiul Nobel, câștigat anul trecut. Pentru că da, este povestea unor clone, dar abordată din cel mai surprinzător unghi, unul la care jur că 99,99% dintre noi nu s-ar gândi EVER!

Nu există nici măcar o pagină – ce spun eu, nici măcar un rând! – care să te împingă să reconstruiești mental imagini pe care le-ai văzut în filmele cu clone, nu există laboratoare și nici oameni de știință geniali & psihopați & cruzi, nu există clonări eșuate ori monstruozități care să-ți dea coșmaruri, nu e nici urmă de SF, nici urmă de horror. NIMIC din ce ai putea alătura ideii de clonă. Și TOT ce nu ai putea alătura.

Clonele lui Ishiguro nu sunt în viitor, sunt acum, în lumea pe care o cunoaștem și, până să ajungă la vârsta la care sunt apte de “donații”, duc o viață aproape normală, în locuri semiizolate de civilizație. Hailsham este un astfel de loc; aici trăiesc, învață, se joacă, cresc și descoperă lumea, atât cât li se permite, mai mulți copii-clone de vârste diferite, printre care Katie, naratoarea poveștii, și alți doi de care rămâne legată până la sfârșit, uneori strâns, alteori cu fire aproape invizibile, Ruth și Tommy.

Un internat, de unde însă nu pleacă nimeni acasă în vacanțe

Aici curg șocant de firesc zilele copiilor-clone, sub supravegherea “paznicilor”, singurii adulți de la Hailsham, care sunt responsabili și cu îngrijirea, și cu educația lor. E ca un internat, de unde însă nu pleacă nimeni acasă în vacanțe și unde tuturor le este clar, în ciuda vârstei fragede, că au venit pe lume cu un scop: acela de a-și dona organele. Poate de aceea nimeni nu se revoltă, nimeni nu evadează, nimeni nu încearcă să-și rescrie destinul. Nici în copilărie, nici la adolescență, nici la începutul vieții adulte, în scurta perioadă de grație până să intre în circuitul pentru care au fost creați și care le aduce, inevitabil și mult prea repede, sfârșitul.

Alternativă nu există: oamenii nu îi acceptă decât pentru “piese de schimb”și aproape nimeni nu îi percepe ca egali. Așadar, nu s-ar putea integra niciodată “afară”. Lumea reală le este interzisă și, ca orice lucru interzis, îi farmecă; cea mai fierbinte dorință a multora dintre ei e să poate duce o viață normală, să aibă o familie – clonele nu pot procrea -, o casă și un job de la 8 la 16. La fel de fascinați sunt de găsirea “posibililor”, cei din ADN-ul cărora au fost creați, și caută cu înfrigurare chipuri în care să se recunoască, după ce ajung la maturitate și li se permit scurte escapade în lumea la care nu vor avea acces cu adevărat niciodată.

Clonele SUNT oameni, din vârful unghiilor până la ultima celulă din corp, dar nu au drepturi

Oamenii-clone au sentimente și simt durerea, râd, plâng, se bucură, fac sex, iubesc și încearcă să amâne inevitabilul, când cred că au găsit o modalitate prin care o pot face. De aceea, cartea este de-a dreptul tulburătoare. Clonele SUNT oameni, din vârful unghiilor până la ultima celulă din corp, dar nu au drepturi și trăiesc o viață scurtă, după regulile și deciziile altora! Dacă nu ai avea asta tot timpul într-un colț al minții, cartea ar avea șanse să te plictisească; jocurile, îmbrâncelile și problemele atât de mărunte ale copilăriei, discuțiile, nesiguranța, pasiunile și nestatornicia specifice adolescenței sau iubirile și trădările de la vârsta adultă sunt… atât de banale, încât fără elementul “clone”, cartea nu ar face, probabil, doi bani. Aici, ideea genială a lui Ishiguro de a le alătura face diferența, și încă una majoră.

Iar în contextul în care omenirea a ajuns să cloneze nu doar oi, pisici și câini, ci a trecut recent la maimuțe, iar perspectiva înspăimântătoare a clonării umane aproape ne privește în ochi, cartea este extrem de actuală și ridică din nou problema eticii în această chestiune.

„Să nu mă părăseşti” – greșeala de pe coperta 4

La final, o notă pentru editură: mi se pare inadmisibil să așezi pe coperta 4 o descriere complet greșită a cărții! “Katie H. este educatoare. Slujba ei este aceea de a-i ajuta pe copiii-clone să creadă că, în instituția de la Hailsham, între vizionările de scene erotice din filme și joacă, între colecțiile de reviste sau cărți și iazul cu rațe, ei vor uita adevăratul și unicul motiv al existenței lor, acela de a dona organe. În scurta lor viață (…) așteaptă plini de speranță ziua când vor avea parte de libertatea din spatele gardului de sârmă ghimpată și când vor înceta să mai fie simple some”, scrie editura.

Trecând peste formularea ineptă “a-i ajuta pe copiii-clone să creadă că (…) vor uita adevăratul și unicul motiv al existenței lor”, Katie NU ESTE educatoare la Hailsham, este unul dintre copiii-clone!!! Apoi, cred că am stabilit deja: clonele nu vor fi niciodată libere și nu vor înceta niciodată să fie some. Iar acest lucru le este clar încă din copilărie, chiar dacă nu le este spus răspicat, ci le este transmis, indus, inoculat sub diverse forme.

În condiția în care cărțile nu sunt tocmai ieftine, corectitudinea descrierii este esențială și un semn de respect față de cititor. La fel cum este un text curat- lucru din ce în ce mai rar întâlnit, din păcate. Nu cred că am parcurs în ultima vreme vreo carte în care să nu descopăr greșeli, ba chiar unele care m-au încurcat teribil și m-au făcut să citesc o frază de 3 ori până să înțeleg ce a vrut să spună autorul și nu a reușit să redea editura…

Ce-am scris când am început să citesc „Să nu mă părăseşti”

Nu am citit nimic de Kazuo Ishiguro până să-l desemneze Academia Suedeză câştigător al premiului Nobel pentru literatură şi nu ştiu de ce, dar am simțit nevoia să deschid o carte a lui cât mai repede, mai ales după ce-am aflat că e autorul „Rămăşițelor zilei”.

M-a salvat Ana, înainte să mă apuc eu să fac turul librăriilor virtuale, pasându-mi această carte, pe care mi-a mărturisit că a început-o, dar, după vreo trei capitole, a aruncat-o cât colo, pentru că a realizat că e vorba despre copii crescuți pentru organe, „iar eu nu pot să citesc aşa ceva” 🙂 .

Mai puțin prințesă decât Ana, aşadar, mai puțin sensibilă :), o să încerc eu.