“Terifiantă! Înspăimântătoare! O poveste de groază spusă așa cum trebuie! Excepțională! Captivantă! Îngrozitor de bună! Formidabil! Un tur de forță! O capodoperă! Genial! Întunecată, dar sclipitoare!” De fiecare dată când întâlneam asemenea cuvinte în recenzia unei cărți, aveam un semn de îndoială privind autenticitatea lor. În 90 % din cazuri, am fost dezamăgit de cărțile respective.
Am făcut cunoștință pentru prima dată cu Margaret Atwood după Revoluție prin intermediul romanului ‟Povestea slujitoarei”.
“Alchimistul neutronic” începe exact din momentul în care “Disfuncția realității” s-a terminat. În caz că ați uitat, morții au invadat galaxia și beneficiind de puteri extraordinare cuceresc planetă după planetă, pe care încearcă să le mute într-o altă dimensiune, un loc unde speră să fie fericiți.
Când am văzut că editura Paladin scoate “Lumea inelară”, am zis: “Bravo! Cineva nu a uitat SF-urile clasice! ”. Însă când, din cauza nostalgiei, m-am uitat pe netul românesc să citesc o recenzie la acest roman, nu am găsit decât niște vechituri din 1900 toamna și, lucrul cel mai important, foarte puține din ele – laudative. Eu îmi aduceam aminte de un super roman, cu o lume gigantică, cu personaje interesante și o poveste palpitantă. Și recenziile găsite îmi vorbeau despre sex și condiția precară a femeii din roman.