Și văile șopteau numele tău e un titlu de carte atât de frumos că aș fi fost tare dezamăgită dacă n-ar fi beneficiat de o grafică de excepție. Din fericire pentru sentimentele mele 😄, volumul semnat de Andreea Sepi arată SUPERB.
Nu-ți ascund că am scos o exclamație de uimire atunci când am desfăcut pachetul primit de la editura Datagroup. Căci pe lângă o copertă încântătoare, cartea are și acele printed edges (habar nu am cum se numesc în limba română, deci dacă știi ajută o soră în suferință și lasă-mi un mesaj)… deci acele printed edges pe care eu le ador. Sinceră să fiu, deși sunt perfect conștientă că procedeul nu e ieftin, eu îmi doresc ca fiecare carte care va fi publicată de acum încolo să arate așa… Alooo, @toate editurile de pe lume, putem normaliza asta?
Dar despre ce este vorba în această bijuterie de carte? Ca să ne facem și tu, și eu o idee până apucăm s-o citim, am cerut de la editura Datagroup un fragment în premiera și în exclusivitate pe care îl publicăm azi.
Cum promovează cartea editura
Doi frați înstrăinați. O singură femeie. Un tată autoritar răpus de un cancer galopant. O cununie pe repede înainte.
Sosită de urgență din Canada alături de Mircea, Ina sfidează stereotipurile în care Silviu, viitorul cumnat, încearcă s-o încadreze. Mircea, acaparat de afaceri, o neglijează. Rămași singuri în Munții Făgăraș, Silviu și Ina se tatonează pe un traseu periculos de creastă. Magnetismul e palpabil. Când stihiile se dezlănțuie, cei doi se prăbușesc într-o intimitate care-i fragilizează. Peste impasul moral se așterne pandemia.
Viața e un potop de neprevăzut, iar din proximitatea morții răzbate, irepresibilă, întrebarea: A trăda sau a te trăda, la nesfârșit, doar pe tine? O poveste de dragoste, dar și un roman psihologic despre tabuuri și traume, rivalitate și resentiment, credință și cruzime, tehnologie și experiența nemijlocită. Radiografia unei societăți fracturate și o alegorie despre viziuni opuse care au nevoie una de cealaltă ca să se completeze.
Ce spune autoarea despre romanul sau
Andreea Sepi: “Mi-aș dori să fie citit cu o minte și o inimă deschise și cu disponibilitatea de a descifra printre rânduri, de a te lăsa cucerit, fascinat de narațiune, dar și de a gândi, de a vedea în ea o mică parabolă despre cum poate că am naviga mai bine dacă ne-am pune la comun bucățelele de hartă. Despre cum tradiționalismul agresiv poate fi și simptomul unei lipse de viziune pentru viitor, o formă de groupthink care ne limitează creativitatea.
Pentru că, oricât de acaparați am fi de o poveste sau alta, orice poveste este doar un decupaj al realității, o reducere a ei la câteva cadre alese, care pot fi oricând reinterpretate sau ordonate diferit, iar oamenii nu sunt niciodată alb-negru, cu toții avem nuanțe de gri. Și în loc să ne demolăm unii pe alții, poate că am putea să ne inspirăm reciproc. Poate că e anacronic să scrii astăzi un roman de dragoste pursânge, care are ca teme secundare legitimitatea unei iubiri, raportarea la sacru, la viață și la moarte, conflictul dintre tehnologie și experierea nemijlocită, condiția femeii sub presiunea ceasului biologic, dar eu mă încăpățânez să cred că dragostea, erosul întrupat și spiritualizat, rămâne cea mai la îndemână cale de acces la sacrul din noi.”
Și văile șopteau numele tău – fragment
SILVIU
Între noi fie vorba, Mariane, mă așteptasem la o adolescentă întârziată, ternă și habarnistă. Eventual cu coșuri. Nu era. Era plăcută, rafinată, caldă. Seninătatea îi dădea însă un aer naiv și, o vreme, am continuat să-i subestimez vârsta. Se vedea de la o poștă că nu crescuse în Balcani. Ar fi trebuit să-mi dau seama încă de pe atunci că noi doi nu putem exista pe aceleași coordonate…
— Hi, I’m Silviu, nice to meet you, m-am prezentat în engleză.
— Și mie îmi pare bine să te cunosc, a rostit ea într-o română fluentă, cu un accent abia perceptibil.
— A, bun, vorbești românește, n-am știut.
— Sigur că da, doar e de-a noastră, s-a băgat Mircea triumfalist, frecând-o pe umăr. Și nu doar atât, uite, ca să nu zici c-am venit cu mâna goală, ți-am adus clienți. Ina are în plan să meargă la munte. Mai ești ghid montan, nu? m-a pus frate-miu în temă din capul locului, în timp ce maică-mea, radiind în halatul ei înflorat, fără mâneci, care mirosea a stătut, a pastile anti-molii și a salată de vinete proaspătă, și-a croit drum printre noi, către bucătărie.
Globul de sticlă în care ne jucam cu toții rolurile ca niște figurine perfecte s-a făcut mici bucățele. Sufrageria s-a umplut de cioburi invizibile, de prisme tăioase ce descompun și polarizează, transformându-se, brusc, în teren minat. Fiindcă și dacă n-ar fi venit din partea lui Mircea, modul ăla de abordare mi-ar fi turat motoarele. Atitudinea aia de activist-șef care bagă viteza în minioni, delegând sarcini, împachetându-și revendicarea sub formă de favoare acordată. Și asta din secunda unu. Să meargă totul strună, ca la defilare. Pac, ți-am lipit o etichetă-n frunte, te-am retrogradat:
Petrescule, ești un mucos și n-ai costumul care trebe, treci în spate! Hai, nu comenta, la nevoie te împachetez și te cumpăr. Că ăsta ești tu, ăla cu muntele, nimic mai mult.
Da, să trăiți, dom‘ diriginte.
Te pomenești că aștepta recunoștință? „O, pașă, cât de darnic ești!”
Neaoș nevoie mare. El, care printre anglo-saxoni trecuse drept Merch, The Merch-Man, sau chiar numai M., ca să-i scutească de pronunția aia imposibilă, românească, el, care nu-și schimbase numele doar pentru că ura birocratismul și scriptologia, se metamorfozase acum în patriotul prin excelență. Căuta să o impresioneze cu statutul lui în familie? Se credea simpatic? Sau era stânjenit, tensionat și brava, ca de obicei, pe seama altuia? N-am zis nimic, dar sângele mi s-a suit în creștet, iar stârvurile vechilor resentimente, înviate, mi s-au foit în piept, lovindu-mi toracele cu tălpile lor de animal.
Preocuparea mea încăpățânată pentru subiecte aparent lipsite de utilitate practică a purtat mereu, pentru ai mei, pecetea neîndoielnică a unei nereușite. „Eu nu știu, zău, așa un copil capabil și nu-l interesează nimic mai de soi! În loc să învețe ceva mai folositor cu toată matematica aia, că doar a fost și el bun la matematică”, era refrenul pe care maică-mea, aureolată de jenă, îl turnase decenii de-a rândul oricui era dispus să asculte.
Poate că aveau dreptate. Nu m-a interesat niciodată să colecționez premii, distincții, diplome de participare. Preferam să hălăduiesc. Iar dacă nu puteam să hălăduiesc, atunci să șed și să cuget în deplină libertate. Singurul motiv pentru care am acceptat să mă înscriu la Olimpiada de Filosofie într-a XII-a au fost cele două săptămâni libere pe care le primisem pentru „studiu”. Le-am folosit ca să ascult muzică tare la căști și să admir tavanul cât era ziua de lungă. Chiul pe față. Frondă. De citit, citisem destul, dar îmi era clar că juriul n-avea să aprecieze un punct de vedere personal. Iar eu să tocesc și să regurgitez refuzam.
Deci de ce s-ar fi cramponat vreunul dintre ei acum de recenta mea avansare? Pentru că o obținusem pe bune, adică pe muncă crâncenă, fără pile, relații și, mai ales, fără acea intimă amiciție cu hoția care-i salvarea veleitarului valah aflat în impas – plagiatul? Pentru că modelam, totuși, niște intelecte? Bineînțeles că m-amăgeam și totul era un rahat. Cui drac să-i pese de așa ceva? În familie treaba asta nu suscitase niciun interes, ba chiar fusese eclipsată de iminentele și pasionantele (pentru babaci) schimbări din starea civilă a fratelui meu.
La drept vorbind, nici eu nu știam prea exact ce afaceri învârtea el în diaspora. Ceva sisteme informatice, bănuiam. Big data, platforme în cloud, ferme de servere, rețele… Poate chiar servicii de securitate cibernetică, așa, ca să treacă de partea luminii după ce programase tot soiul de porcării dubioase ca să pună o pită pe masă. Un mic imperiu, precis, îmi imaginam adesea la mișto. Cu excepția unei minime corespondențe din an în paști, pe teme strict legate de părinți, nici măcar nu ne scriam. Ne învârteam în cercuri diferite, puținii cunoscuți comuni se risipiseră și ei care pe unde, iar de când mă mutasem de-acasă, legătura, fie și indirectă, se tot atrofiase până când dispăruse cu totul. Mai aflam uneori frânturi de la maică-mea, care se lăuda mereu tuturor. Superficialități. Ne mai auzeam telegrafic la vreo ocazie specială sau, ca acum, la o criză în familie. Atât.
Un singur lucru e cert: în timpul boom-ului IT, ca inginer, apoi consultant de vânzări, Mircea a făcut un purcoi de bani, iar ulterior și-a deschis propria firmă. Compania asta pe care o conduce acum. În jurul lui suflă aerul ăla rece, scrobit și pragmatic al concretului: decis, lipsit de abisuri și de dileme, dar și de glume, idealuri sau străfulgerări umaniste; aerul omului cu țeluri fixe și cuantificabile, care a renunțat de mult la naivități și se rezumă la a le exploata pe-ale altora.
Nu sunt răutăcios. Așa l-ar descrie cu toții. Cum el nu se prea exteriorizează, mi-a fost greu să-mi dau seama ce sentimente îl animau față de tânăra lui logodnică sau dacă chiar îl animau. Dacă măcar ei îi acordase drepturi privilegiate de acces. Stăruia între ei aerul ușor formal al ființelor nerodate, care nu apucaseră încă să se aprofundeze, ci doar se tatonau și testau, reglându-și fără încetare pașii, apropierea și raporturile, și între care, pe alocuri, intimitatea era numai însăilată. Urmau să se cunune în septembrie, pe repede înainte. Ăi bătrâni n-aveau cum să se deplaseze la Toronto pentru nuntă. Pentru ei, Mircea a aranjat un live streaming, să-l vadă în timp real cum își pune pirostriile, să moară tata împăcat. Dar nici măcar pe mine nu s-a îndurat să mă invite la ceremonie. Poate i-o fi fost jenă cu mezinul. Poate știa el ce știa.
Oricum, frate-miu nu e omul care să se lase târât de pasiuni fulminante. Nu face excese, doar excedente, și poate oferi un cămin stabil. Dispune de o situație financiară de invidiat, e un bun organizator, nimic de zis, reliable, ca în afaceri. Evident, și drumul în România era parțial animat de ele, dacă tot îl costase o mică avere. Firma se extindea, îi trebuiau softiști pentru centrele lui de date: programatori, asistență tehnică, relații cu clienții. Ceva cu taxe mici și salarii infime, dar preferabil disponibilitate nonstop. Avea deja programate interviuri pentru a doua zi după aterizare. Căuta un sediu (România redevenise, se pare, interesantă drept cap de pod în UE), negocia prețuri. În paralel, gestiona eficient și monosilabic echipa din Ontario. Petrecea enorm de mult timp pe telefonul mobil, iar tipa asta, pe care eu o vedeam pentru prima oară, i se lipea uneori drăgăstos de braț și-i așternea pe obraz un sărut scurt și tandru.
Deși nu întrerupea convorbirea, Mircea o accepta o clipă, delectat, după care o îndepărta cu indulgență. La 41 de ani împliniți, dintre care ultimii 16 petrecuți prin străinătățuri, venise timpul să se așeze la casa lui și-și alesese, după toate aparențele, o ingenuă neproblematică, de care era în mod evident mândru. Grizonat, robust, îmbrăcat impecabil (guler alb, cu croi mandarin, apretat ca o armură), purta mereu laptopul la el și afecta o oarecare morgă, împărtășind doar strictul necesar cu cei de-acasă. Pe chip i se citea aproape mereu un soi de preocupare lapidară și sobră. Am observat că și lui îi crescuse un rid mare, adânc, vertical, între ochi. Parcă-l crestase cineva. Sau ceva. Primele luni peste Ocean, pline de umilințe, la spălat vase și la chelnerit? Sperietura cu raidul acela, la firma de apartament unde fusese racolat și unde descoperise că patronii, foști cetățeni sovietici încurcați cu niște iranieni, se îndeletniceau mai mult cu darknet-ul? Ciubucurile din construcții, fără contract legal, sau anii cu câte doișpe ore de muncă pe zi la primul job legit în Canada? Ori poate, mai recent, rata la vilă și la penthouse? N-ai fi ghicit, nu vorbea despre ele. În Lumea Nouă, dificultățile se lăsau invariabil depășite, minusurile nu erau subiect de conversație, iar succesele își aveau prețul lor ascuns. O servietă doldora de facturi, Mariane, o viață întreagă închisă într-o servietă de piele…
În timp ce maică-mea încălzea supa, iar taică-miu, târându-și piciorul umflat și horcăind veșted, își făcea ritos de lucru cu masa din sufragerie, puțin șchioapă și ea, Mircea s-a întors din nou către mine și, dregându-și glasul (glasul ăla controlat și gros cu care înăbușea în fașă orice opoziție), mi-a repetat, pe un ton sec:
— Acuma pe bune, Ina își caută o temă de studiu.
— Studiu?!
— Și dacă tot e aici, se gândea eventual la transhumanță, practici tradiționale în satul românesc, așa ceva. Vrea să vadă și ea la firul ierbii cum mai trăiesc oamenii, ce mai cred…
— Să vadă halul în care s-a corcit satul românesc, vrei să zici, am contrat eu cinic, profitând de faptul că persoana în cauză intrase la baie.
Mircea a părut surprins de replică, a ridicat abia sesizabil din sprâncene și a tăcut un moment. Apoi a continuat:
— Da, probabil că noi, acolo, idealizăm lucrurile astea. În fine, să observe puțin. E treaba ei, specializarea ei, se va lămuri ea. Ar vrea să-și vadă rudele, să mai umble prin țară… Mai ales prin zonele remote, mai autentice, le știi tu mai bine. Și-a adus și cort.
— Cort?!
— Ți-am zis că abia așteaptă. Nu vreau să-i tai elanul, dar nici să circule singură-cuc. I-am zis că mă ocup. De fapt, i-am cam promis.
— Păi, atunci, ocupă-te.
— Înțelegi că n-am cum să jonglez cu atâtea? Programul meu e full aici în oraș, nu pot să mișc mai nimic și nici nu știu unde s-o trimit. M-am gândit că o duci tu un pic, și-așa ești în domeniu.
Mi-a sunat a descărcare de gestiune. Care-i treaba, frate, e prea vioaie pentru tine, te extenuează? am fost tentat să-l iau la mișto, dar mi-am ținut, firește, gura.
— Vezi, bagi o versiune mai light, așa, a adăugat el.
Vorbea serios, era hotărât să rezolve problema și nu părea dispus să se lase.
— Da, mamă. Să nu se plictisească pe-aici, a adăugat și maică-mea, tot mângâindu-l pe Mircea pe spate ca pe sfintele moaște.
— Hai că ne socotim noi la urmă, a mai zis în treacăt. Îți iese și ție de-o excursie gratis.
S-a sinchisit oare să mă întrebe dacă pot? Sau dacă am chef să-i plimb muierea până la dracu’ în praznic? Ei, na! De ce ar fi făcut-o, la banii lui era de la sine înțeles că lumea se dă peste cap să-l servească. În plus, avea deja și aprobarea conspirativă a maică-mii. Mai rămăseseră niște mizilicuri de aranjat în poză, dar nicio problemă, ce nu se rezolvă cu un bacșiș?
Auzi, își adusese și cort… Finuța asta care de când venise nu făcuse decât să împartă binevoitor politețuri, toată o gingășie și bune maniere, ca un exercițiu de PR.
