Unii dintre cei mai cunoscuți scriitori ai tuturor timpurilor au lăsat în urma lor nu doar capodopere ale literaturii mondiale, dar și scrisori de dragoste, adevărate bijuterii epistolare.
Îndrăgostiți pătimaș, plini de speranță sau, din contră, cuprinși de disperare, ei și-au așternut sentimentele pentru femeile care le-au răvășit inimile în scrisori de dragoste care, din fericire, s-au păstrat până astăzi. Și care, din punctul meu de vedere, sunt neprețuite nu doar pentru că poartă semnături celebre. Ci și pentru că într-o epocă în care oamenii își scriu pe whatsapp “cf?” (Doamne, detest sincer!!!), aceste epistole nu ne lasă să uităm că undeva, cândva, dragostea se trăia, se simțea și… se scria așa.
Vai, cât le invidiez pe destinarele acestor rânduri!
Mihai Eminescu ❤ Veronica Micle
Veronica Micle a rămas în istorie nu neapărat pentru stihurile sale, cât mai ales pentru povestea tumultuoasă de iubire cu marele poet Mihai Eminescu.
În 1864, Veronica avea 14 ani şi studia la o şcoală de elită din Iaşi, când Ştefan Micle, rectorul instituţiei, s-a îndrăgostit de ea şi a cerut-o de soţie. În scurt timp şi-au unit destinele şi au avut împreună două fiice.
8 ani mai târziu, Mihai Eminescu se îndrăgosteşte şi el de frumoasa doamnă cu părul lung şi bălai. Zvonurile despre întâlnirile lor romantice încep să apară după 1874, când Eminescu era directorul Bibliotecii Centrale din Iaşi şi o prezenţă constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle.
Scrisori de dragoste pentru Veronicuța
,,Draga mea Veronicuţa,
Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripa… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos.
Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţa, că eu te păzesc tocmai de aici”, îi mărturisea poetul în una dintre scrisorile sale.
,,Îngerul meu blond,
Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc deloc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești.
Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire.
Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari.
Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu – mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.
Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.
„Iartă-mi gelozia…”
Povestea de iubire nu a avut un curs lin nici după ce Veronica a rămas văduvă în 1879. Mihai Eminescu s-a mutat la Bucureşti, iar ea a rămas în Iaşi, de unde l-a făcut adesea gelos din cauza legăturile intime pe care le avea cu Ion Luca Caragiale.
Relaţia ,,poetului nepereche” cu ,,îngerul blond” s-a răcit treptat, iar în 1882 s-au despărţit definitiv. Corespondenţa de până atunci rămâne însă dovada unei mari iubiri.
„Ieri am primit ultima ta scrisoare şi alaltăieri penultima. Iartă-mi gelozia şi explic-o prin depărtarea în care suntem unul de altul şi prin dispoziţia posomorâtă în care am rămas fără tine. De aceea, mi se şi urăşte o casă de unde plec dimineaţa şi nu vin decât spre seară pe la 6, 7 obosit şi fără dispoziţie de lucru sau de citiri”, îi scria poetul iubitei sale aflate prea departe pentru a o putea strange în braţe.
John Keats ❤ Fanny Brawne
John Keats a întâlnit-o în 1818, pe când avea 23 de ani, pe Fanny Brawne şi s-a îndrăgostit iremediabil de ea. După doar doi ani, în 1820, diagnosticat cu tuberculoză pulmonară, a fost nevoit să plece în Italia pentru tratament. În ciuda tuturor încercărilor de salvare, poetul a murit la începutul anului următor, pe 23 februarie 1821.
În scurta sa existenţă, John Keats a reuşit totuşi să semneze versuri care, la aproape jumătate de secol după moartea sa, au trezit admiraţia criticilor şi i-au adus recunoaşterea ca reprezentant de seamă al romantismului englez. De altfel, se spune că tocmai dragostea pentru Fanny Brawne l-a inspirat să scrie poezii precum ,,Ode to Psyche”, ,,Ode on a Grecian Urn” sau ,,Ode to a Nightingale”.
Într-o epistolă trimisă lui Fanny Brawne, poetul scria aşa:
,,Draga mea, […] dimineaţa este cel mai potrivit moment să îi scriu unei fete frumoase ca tine pe care o iubesc atât de mult. Nu pot exista fără tine – Uit de orice lucru cu excepţia dorinţei de a te vedea din nou – viaţa mea pare să se oprească aici – nu văd mai departe. M-ai cuprins întru totul.(…)
Am fost uluit că bărbaţii pot muri ca martiri pentru religia lor. M-am cutremurat la gândul acesta. Acum nu mă mai cutremur. Pot fi martir pentru religia mea. Dragostea este religia mea. Aş putea muri pentru ea. Aş putea muri pentru tine… Dragostea mea este egoistă. Nu pot respira fără tine.”
James Joyce ❤ Nora Barnacle
Povestea de dragoste dintre scriitorii irlandezi James Joyce şi Nora Barnacle a început în 1904, iar scrisorile pe care şi le trimiteau la începutul relaţiei au un conţinut aproape pornografic. În 1905, devin pentru prima dată părinţi şi îl ţin în braţe pe micuţul Giorgio. Doi ani se bucură băiatul de dragostea exclusivă a părinţilor, căci în 1907 se naşte şi mezina familiei, Lucia.
,,Draga mea Nora,
Tocmai am realizat. Am ajuns acasă la unsprezece şi jumătate. De atunci stau ca un prost pe scaun fără să pot face nimic. Aud doar vocea ta. Te aud cum îmi spui ,,dragule”. Am jignit două persoane astăzi. Vorbeau cu mine, dar eu nu îi auzeam, nu mă interesau, pentru că eu voiam să aud vocea ta, nu pe a lor.
Când sunt cu tine, mă pot detaşa de firea mea dispreţuitoare şi suspicioasă. Aş vrea să îţi pot simţi capul sprijinindu-se de umărul meu. Cred că mă voi culca. De jumătate de oră îţi scriu aceste rânduri.” I se destăinuia prozatorul iubitei sale.
Relaţia a devenit tensionată în 1908, după ce Nora a pierdut o sarcină. Au reuşit însă să depăşească atât acea cumpănă, cât şi dificultăţile cu care s-au confruntat din cauza problemelor psihice ale fiicei lor, dar şi a presupuselor probleme cu alcoolul ale scriitorului şi în 1931 s-au căsătorit. Au mai rămas împreună încă un deceniu, până la moartea lui James Joyce, în ianuarie 1941.
F. Scott Fitzgerald ❤ Zelda Fitzgerald
Primul Război Mondial, o iubire în care banii joacă un rol important, faimă şi suferinţă. Aşa s-ar putea rezuma povestea de dragoste dintre Francis Scott Key Fitzgerald şi iubita sa, Zelda.
Când Statele Unite ale Americii au intrat în Război, Scott s-a înrolat în armată. A ajuns sublocotenent de infanterie în apropiere de Montgomery, capitala statului Alabama. Acolo, la un bal din vara anului 1918, a întâlnit-o pe frumoasa Zelda Sayre. După un an în care şi-au trimis lungi scrisori de iubire, Scott a cerut-o în căsătorie. Deşi iniţial a primit răspunsul care i-a umplut inima de bucurie, Zelda s-a răzgândit ulterior de teamă că locul de muncă incert al lui Scott o va face să ducă o viaţă cu neajunsuri. A revenit asupra deciziei un an mai târziu, în 1920, după ce Scott Fitzgerald a publicat ,,This Side of Paradise”, bestsellerul care i-a adus celebritatea visată şi mulţi bani.
„Ador nopțile de catifea…„
„Dragul meu, ador nopțile de catifea. Nu m-am putut hotărî dacă te iubesc mai mult când lumina se împletește cu întunericul în zori sau când suntem iluminați doar de lună. Te iubesc și aș merge ore în șir pe liniile telefonice în timp ce țin dragostea ta ca pe o umbrelă care mă împiedică să cad”, îi scria Zelda iubitului său Scott.
Neînţelegerile au apărut însă peste ani şi au fost cel mai adesea cauzate de lipsa banilor, de excesul de alcool al lui Scott şi de nemulţumirea Zeldei că soţul nu o susţine în demersul ei de a picta şi de a scrie. După 1930, Zelda începe să aibă probleme mintale, este diagnosticată cu schizofrenie şi moare în 1948, în urma unui incediu izbucnit în bucătăria spitalului unde era internată. Scott Fitzgerald părăsise deja această lume pe 21 decembrie 1940, în urma unui atac de cord.
Calistrat Hogaş ❤ Domnişoara P.V.
Calistrat Hogaş s-a căsătorit în 1871 cu Elena, fiica preotului din Piatra Neamţ, şi au avut împreună 7 copii. Profesor şi scriitor, Calistrat Hogaş a avut însă şi o pasiune târzie. Povestea de dragoste care l-a frământat pe Calistrat Hogaş a devenit cunoscută publicului după ce Sidonia, fiica sa cea mică, a publicat în 1940 cartea de memorii numită: ,,Tataia: amintiri din viaţa lui Calistrat Hogaş”. Lucrarea cuprinde o parte din corespondenţa scriitorului cu domnişoara P.V., despre care unii critici susţin că ar fi fost colegă de generaţie cu Sidonia. Formulele de adresare de la începutul scrisorilor – ,,Draga tatii”, ,,Puişoru tatei” sau ,,Mititica tatei” – susţin teoria unei diferenţe mari de vârstă.
Povestea care i-a pus pe jar inima celebrului autor al cărţii ,,Pe drumuri de munte” ar fi început la Iaşi, în jurul anilor 1900, înainte ca tânăra să plece la Bucureşti. Adevărul notează că domnişoara P.V se îmbolnăvise şi a plecat la tratament, însă după doi ani a murit.
Bolnav de dor se arăta şi Calistrat Hogaş în prima scrisoare adresată tinerei.
„După ce ai plecat tu am stat trei zile în pat; acum am ieşit, dar sunt o umbră şi devin mai umbră din zi în zi. Constat că, departe de tine, viaţa mi-e cu neputinţă, viaţa mi se duce; numai tu mi-ai putea reda viaţa care simt cum se scurge ca o apă din întreaga mea fiinţă”.
Dorul şi imposibilitatea de a o vedea pe domnişoara P.V îi transformaseră nopţile scriitorului în nesfârşite ore de chin, după cum mărturisea într-o altă epistolă.
„Draga tatii, toţi dorm în jurul meu: copilele, nevasta, câinii, mâţele, întreg oraşul; şi sunt toţi fericiţi că pot închide ochiul şi îneca în uitare, pentru câteva ceasuri, zbuciumul amar al vieţii. Numai eu şi cocoşul din cămara de lemne suntem treji; cocoşul îşi cântă eternul său cântec de deşteptare…eu…eu stau deştept, mă gândesc la tine şi vărs lacrimi asupra unui timp ce nu mai este, ce nu va mai fi…te văd, parcă, într-o zare depărtată şi-mi pari ca o lumină fâlfâietoare din alte lumi”.
Radu Stanca ❤ Dorina Ghibu
Radu Stanca a trăit o intensă poveste de iubire cu Dorina Ghibu, actriţă la Teatrul Naţional din Cluj. Tribuna scrie că admiraţia sa pentru frumoasa Dorina a început pe când ea era doar o elevă de liceu. Scriitorul ar fi văzut-o pentru prima dată atunci când a mers să îi facă o vizită acasă prietenului său, nimeni altul decât fratele Dorinei. Şi de atunci, nu a mai uitat-o niciodată. La 24 de ani, ,,palmierul negru”, aşa cum obişnuia să o numească, i-a devenit soţie. S-au logodit pe 13 mai 1951, sub portalul unei vechi clădiri din centrul Clujului, iar o lună mai târziu a fost oficiată şi căsătoria. În aşteptarea momentului, Radu Stanca i-a scris alesei sale un jurământ de iubire.
„Sunt tot numai aşteptare, numai dor de tine.”
,,Doti, draga mea
Sunt tot numai aşteptare, numai dor de tine. Un singur gând, o singură râvnă: aceea de a fi, din nou, aproape de tine, aproape de îmbrăţişarea ta, de apa vie a buzelor tale – mereu dorindu-te, mereu setos de frumuseţea ta fără asemănare. Iată! Peste câteva zile vei fi soţia mea. La acest gând, cele mai pure zone ale spiritului se deschid înainte-mi – şi stau ca în faţa celui mai sublim act al desăvârşirii. Un jurământ sfânt mi se naşte pe buze, acum în preajma marei împliniri, şi totul se leagă de azi înainte, pentru mine, de acest jurământ. Voi închina ceea ce e mai bun în mine îndeplinirii lui – căci jur să mă închin cu totul pentru fericirea ta; să-mi dăruiesc toate puterile inimii idealurilor tale; să sfinţesc cu sârguinţă altarul căsniciei noastre cu harul celei mai dumnezeieşti iubiri.”
Ernest Hemingway ❤ Marlene Dietrich
În 1934, cu 2 decenii înainte de a fi câştigătorul Premiului Pulitzer şi al Premiului Nobel pentru Literatură, Ernest Hemingway a întâlnit-o pe frumoasa actriţă Marlene Dietrich la bordul unui transoceanic. În ciuda relaţiei speciale pe care au legat-o, se pare că dragostea lor a fost una platonică sau o ,,pasiune nesincronizată”, după cum însuşi Hemingway o numea în scrisorile pe care i le trimitea divei de la Hollywood. Pentru el, ea era ,,my little Kraut”, iar pentru ea, el era ,,Papa”. Într-o epistolă din 1951, Hemingway îi scria: ,,Nu pot mărturisi îndeajuns cum de fiecare dată când mi-am pus braţele în jurul tău, m-am simţit ca şi cum aş fi fost acasă.”
