Hortensia Papadat-Bengescu – secretele unei căsnicii pline de tensiuni – Ana are carti!

Hortensia Papadat-Bengescu – secretele unei căsnicii pline de tensiuni

Hortensia Papadat-Bengescu a dus o viaţă dominată de frustrarea că nu putea studia aşa cum îşi dorea, dar şi de tensiunile cu soţul ei care nu i-a susţinut aplecarea spre literatură.

Scriitoarea care a debutat târziu, la 43 de ani, şi a cunoscut rapid ascensiunea literară cu ciclul Hallipilor („Fecioarele despletite“, „Concert din muzică de Bach“, „Drumul ascuns“, „Rădăcini“), şi-ar fi dorit ca în tinereţe să-şi continue studiile în străinătate, la Paris. Dar visul a avut două mari piedici, dragostea excesivă a mamei, respectiv prejudecăţile specifice epocii, astfel că în loc să devină studentă, Hortensia a ajuns mireasă. Avea 20 de ani când se căsătorea cu magistratul Nicolae Papadat, după o oarecare împotrivire a tatălui ei care nu îl avea la inimă.

Magistratul Nicolae Papadat, alături de soţia lui, Hortensia Papadat-Bengescu
Magistratul Nicolae Papadat, alături de soţia lui, Hortensia Papadat-Bengescu

Hortensia Papadat-Bengescu avea să îşi urmeze soţul prin ţară, oriunde îl purta slujba, ajungând la Turnu-Măgurele, Buzău, Focşani şi Constanţa, şi strângând în memorie experienţe care aveau să fie transpuse în viitoarele sale romane, căci, după cum mărturisea chiar ea în ziarul „Viaţa“, în noiembrie 1941, „jurnalul intim va exercita întotdeauna o atracţie asupra mea din gustul pentru confesiune sau gustul pentru indiscreţie“. La Buzău, Hortensia avea s-o cunoască pe Constanţa Marino-Moscu, prozatoarea care a convins-o să se apuce de scris literatură, ameninţând-o că altfel îi va publica scrisorile.

O întâlnire tensionată în Focşani

Faptul că Nicolae Papadat era o personalitate care îi tăia avântul tinerei aspirante la o carieră literară era semnalat indirect şi de scriitorul Mihail Sevastos care, în toamna anului 1916, le făcea o vizită celor doi, la Focşani. Tensiunea se instalase rapid între cei doi bărbaţi odată cu aducerea în discuţie a politicii revistei ieşene „Viaţa românească“, la care soţia lui Papadat colabora deja de trei ani. Din pricina intrării României în război, publicaţia – care era condusă de Constantin Stere, de doctorul Ioan Cantacuzino şi de Garabet Ibrăileanu, cel care o ajutase pe Hortensia să îşi publice primele scrieri – tocmai ce îşi întrerupsese apariţia în luna august a acelui an.

Hortensia Papadat-Bengescu 2Sevastos fusese mobilizat ca plutonier şi se retrăgea din Muntenia spre Moldova. Ajuns în Focşani, noaptea, la trei dimineaţa, scriitorul nu găsise niciun hotel cu un pat liber, iar localurile erau închise. „Ce mi-a venit în minte? Ia să mă duc la doamna Papadat-Bengescu. Am orbecăit mult până am dat de casa preşedintelui de tribunal Papadat. Sergentul din post n-a prea avut încredere în mine şi m-a însoţit până la uşa preşedintelui. Am bătut, am pertractat (am dezbătut- n.r.) printr-o fereastră deschisă şi mi s-a dat drumul în hol. Era beznă. S-a crăpat o uşă şi un braţ alb, care într-adevăr lumina în întuneric, mi-a întins o pernă: Odihneşte-te până în ziuă pe canapea!»”.

Însă doar unul dintre soţii Papadat se bucura de vizita lui, pentru magistrat fiind doar un invitat nepoftit, mai mult, unul dintre cei care îi încurajau nevasta în activitatea sa, aflată uşor în afara spiritului epocii.

„La masa de seară s-a petrecut însă o scenă penibilă. Soţul dumneaei, gravul preşedinte al Tribunalului Putna – înalt, băţos şi cu mustăţile lungi – m-a judecat pentru politica externă a «Vieţii româneşti», m-a condamnat şi pe mine alături de directorul revistei şi puţin m-a cam şi repezit, cu toate că el era gazda, iar eu oaspetele… nepoftit, ce- i drept, dar totuşi oaspete“, îşi amintea Sevastos, citat de Adevărul.

Singurătatea din sânul căsniciei

În viaţa de cuplu, Hortensia Papadat-Bengescu cunoştea singurătatea în doi despre care avea să vorbească mai târziu Marin Preda. Venirea lui Sevastos îi dădea speranţă, confirmându-i că nu e tocmai singură, că grupul de scriitori alături de care publica în „Viaţa românească“ o simţeau aproape, dovadă fiind mărturisirea pe care i-o făcea plutonierului ajuns în creierii nopţii în casa de la Focşani. Mai mult, spera ca gestul său să îi fie, la nevoie, întors.

„A doua zi Hortensia Papadat-Bengescu mi-a spus: «Nici nu-ţi închipui ce plăcere mi-a făcut venirea dumitale, şi iată de ce: mai întâi m-am bucurat că sunt socotită ca făcând parte dintr-o colectivitate – din cercul «Vieţii româneşti». Dacă unul de la revistă ajunge în puterea nopţii în oraşul meu, vine de-a dreptul la mine ca la un camarad din aceeaşi confraternitate, din acelaşi grup de prieteni, din aceeaşi familie. Dar mi-a părut bine şi din altă pricină. Eu stau cu bagajele gata de fugă. Cum se vor apropia nemţii de Focşani, noi fugim. Şi după, cum dumneata ne-ai bătut în uşă, iar eu ţi-am deschis, tot aşa şi eu – cine ştie? – o să bat la o uşă străină şi cineva poate îmi va deschide şi mie»“, rememora acelaşi Sevastos.

Hortensia Papadat-Bengescu 3Dominanta în viaţa Hortensiei era frustrarea că trebuia să îşi aşeze preocupările intelectuale mereu pe locul doi, după rolul de soţie. Ţinea totul în ea, iar în casă nu se răsfrângea nimic din personalitatea sa, căci, după cum îi scria, la un moment dat, mentorului ei de suflet, Garabet Ibrăileanu, nu avea niciun spaţiu al ei, destinat strict preocupărilor sale „…m-aţi fi căutat zadarnic în casă (n.r. – în cazul unei vizite a scriitorului în casa lor) şi poate şi în mine pe mine, cea adevărată. Nimic care să amintească biblioteca Alinei (n.r. – personajul din «Marea», unul dintre textele din volumul «Ape adânci», debutul editorial al scriitoarei, publicat în 1919). Eu am concedat celor dimprejur, fiindcă ţiu mult la o estetică a lor personală…ca să mă lase şi ei pe mine să gândesc uneori în linişte“.

Pe Nicolae Papadat îl indignau preocupările de intelectuală ale soţiei, aşa că în niciun caz nu încercase să pună cărţile în prim-planul vieţii de familie, sau să îi ofere condiţiile de studiu pe care aceasta şi le-ar fi dorit: „…la noi în casă ne reuneam în familie, se vorbea, se juca loton, aşa ne petreceam timpul, dar să citeşti cărţi, phe!“, refula scriitoarea în vara anului 1949, punctând că viaţa sa a fost distrusă „de egoismul felurit al omului ce a fost şi îţi este soţ, dar sensul de soţ, de tovăraş, de protector, nu există“.

Fotografii: Muzeul Naţional al Literaturii Române

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Centrul de preferințe pentru confidențialitate