„Proscrisul” de Sadie Jones

Titlu: Proscrisul
Autor: Sadie Jones
Câte stele i-am dat:
Vezi clasamentul stelelor

Vreau banii inapoi!

Dacă eşti singur(ă) pe o insulă pustie şi altă carte nu există prin preajmă

Nu e nici dezastruoasă, nu e nici WOW, e... acolo cât să-ţi ofere câteva ore plăcute (bună de făcut cadou după ce o termini)

Foarte bună, ii lipseşte totuşi ceva ca să mai câştige o stea

TREBUIE, dar TREBUIE să faci rost de ea (prin orice mijloace!)

Editura: Leda
Anul apariției: 2009
Traducere: Adrian Buz

Ignoră imaginea de pe coperta 1 (atât de siropoasă, că mi s-au cam strepezit dinţii când mi-au căzut ochii pe ea)! Ignoră şi citatele atât de elegante şi de corecte de pe coperta 4. Pe mine, nici una, nici celelalte nu m-au prevenit cu privire la experienţa de care am avut parte citind “Proscrisul” de Sadie Jones!

Căci romanul (de debut!!! Pfffff… Dacă englezoaica asta scrie o astfel de carte “din prima”, nici nu-mi pot imagina ce carieră are în faţă!) nu este nici siropos, nici elegant, nici corect. Ba, din contră!

“Proscrisul” spune dramatica poveste a lui Lewis Aldridge, proaspăt eliberat în vara lui 1957 după doi ani de puşcărie. Tânărul de 20 de ani se întoarce în localitatea natală şi casa părintească pentru a descoperi că… nimic nu s-a schimbat.

Nici relaţia cu tatăl lui, la fel de rece şi de distant, aşa cum şi-l aminteşte dintotdeauna. Şi fără nici cea mai mică dorinţă de a-şi strânge în braţe fiul rătăcitor, după ce acesta l-a umplut de ruşine în tot orăşelul când… a dat foc bisericii – ceea ce i-a adus şi condamnarea la închisoare.

Nici vecinii şi cunoscuţii de-o viaţă, de care nu a reuşit niciodată să se apropie cu adevărat, deci cam ce şanse ar avea acum când toţi îl privesc şi îl ocolesc ca pe un ciumat?

Până şi coşmarurile i-au rămas identice – sare din somn tremurând speriat exact ca pe vremea când era doar un puşti care tocmai îşi pierduse mama.

Pentru că aceasta e tragedia care i-a făcut ţăndări sufletul: la vârsta de 10 ani, a fost unicul martor al morţii mamei sale pe care o iubea enorm, cu o dragoste parcă dublă, de vreme ce tatăl îi refuză sentimentele şi gesturile de afecţiune. Femeia se îneacă sub ochii lui Lewis, iar el va descoperi pe măsură ce creşte şi se maturizează că, în ceea ce-l priveşte, timpul a decis să facă o excepţie de la regulă: nu-i vindecă nici o rană. Nici pe cea din suflet, nici pe cele de pe corp, pe care şi le autoprovoacă, tăindu-se cu bisturiul iar şi iar, până când braţele îi devin carne vie.

Iar în acest adevărat iad nu se întrevede nici o speranţă. Căci, în ciuda promisiunii pe care şi-a făcut-o – de a sta departe de necazuri şi de… bisturiu, Lewis pare la cheremul unei forţe invizibile care se amuză plină de răutate pe seama lui, supunându-l la proba: “Ia să vedem cât poate îndura!”.

Şi îndură, frate, de-mi venea să dau cu cartea de pereţi!

Bineînţeles că n-o să mă apuc să înşir acum toate nenorocirile de care are Lewis parte – că nu mai terminăm… nici eu de scris, nici tu de citit! Îţi spun doar că unele dintre ele implică scandaluri şi bătăi crunte, iar altele, o mamă vitregă (mda, tatăl lui n-a jelit prea mult după moartea primei soţii) şi… o partidă de sex disperat – iar dacă ultima combinaţie nu e sursă majoră de necazuri, atunci nu ştiu ce altceva poate fi!

În schimb, vreau să zăbovim puţin asupra relaţiei lipsită de orice dulcegărie (ceea ce mi-a plăcut la nebunie!) dintre Lewis şi Kit, căci de aici îi poate veni tânărului salvarea sau, după cum am fost convinsă aproape toată cartea!,… moartea! Kit, cea mai mică din grupul de copii cu care Lewis obişnuia să se joace atunci când totul era frumos şi senin într-o lume în care mama lui încă mai trăia, devine o adolescentă abuzată de propriul tată pentru care a-şi bate şi chinui fiica reprezintă distracţia preferată.

Neavând nici cea mai vagă idee cu ce se confruntă delicata Kit acasă (aproape seară de seară), Lewis se apropie de ea milimetru cu milimetru şi, fără să-şi dea seama, îşi deschide inima în faţa acestei tinerei care îl iubeşte în taină de când se ştie.

Din păcate, atunci când află la ce torturi e supusă biata fată, Lewis descoperă că nu degeaba a structurat Dante infernul pe 9 niveluri, unul mai teribil ca altul: un nou tip de iad se dezlănţuie şi… îl înlănţuie pe Lewis, care nu-şi mai doreşte nimic altceva decât să-l pedepsească pe nenorocitul de părinte care transformă trupul lui Kit într-un sac de box.

Şi de parcă nu ar fi fost cartea suficient de întunecată şi de intensă, încă un lucru vreau să subliniez, mai revoltător decât tot ce ţi-am povestit până acum: aceste orori se petrec pe fundalul cuvintelor politicoase, al manierelor apretate şi al aparenţelor care TREBUIE păstrate cu sfinţenie – principalele caracteristici ale familiilor care formează scorţoasa clasă de mijloc din micuţul oraş englezesc.

Căci nimeni nu vorbeşte despre suferinţa puştiului care îşi vede mama cum se îneacă, nici măcar propriul tată, de parcă tăcerea ar putea alunga durerea.

Nimeni nu vorbeşte despre bătăile cumplite pe care le îndură Kit de la părintele ei, nici măcar propria mamă sau soră, de parcă tăcerea ar putea alunga durerea (şi vânătăile!).

Toată lumea se preface că nu vede, nu aude, nu ştie, arătându-se mult mai interesată de altoirea trandafirilor din gradină, să zicem, sau de subiectul slujbei de duminică, iar eu am simţit cum efectiv o iau razna toate pornirile mele claustrofobice care până acum se manifestau doar când treceam prin pasaje sau tunele.

AVERTISMENT: pe cât de frumos “curge” şi pe cât de uşor se citeşte, pe atât e de dură cartea în anumite momente… Tratamentul la care este supusă Kit de către tatăl ei (care o bate până când o lasă leşinată, dar cu mare grijă totuşi – să nu-i rupă ceva sau să-i lase vânătăi în locuri vizibile!)… Adevăratul ritual de automutilare pe care şi-l creează Lewis atunci când se taie cu briciul… Paragrafele sunt atât de grafice, încât de mai multe ori am simţit nevoia să închid volumul pentru câteva momente şi să respir adânc!

Spre surpriza mea totală, finalul a răsturnat totul, determinându-mă să acord cărţii 5 stele în loc de 4, căci eram decisă s-o penalizez pe Sadie Jones cu una pentru atmosfera plină de disperare şi tristeţe, pentru personajele care par învinse din start de soartă, pentru tot sângele acela care curge din pagini, pentru senzaţia de pericol imediat şi permanent!

Însă scriitoarea aceasta talentată, care nu-şi bate capul cu metafora & poezia, alegând să spună povestea simplu şi onest, se va revanşa cu un final atât de plin de graţie încât îţi va aduce zâmbetul pe buze şi inima la loc, deşi, culmea!, nu e deloc, dar deloc vesel!

CE-AM SCRIS CÂND AM ÎNCEPUT S-O CITESC:

Chiar în zilele în care împachetam prin apartament şi despachetam la casă – ah, nu mă mai mut în viaţa mea!!!! NEVER EVER AGAIN!!! –, am scos din grămada de volume necitite, pe care încă nu le aranjasem în noua bibliotecă, unul… pur şi simplu la întâmplare.

Pentru că sunt foarte-fooaarte-FOOOOAAAARTE în urmă cu “recenziile”, dar şi pentru că nici nu mai pot merge la culcare fără o carte în mână, mi-am spus, cu inima strânsă: “OK, acesta va fi un titlu de sacrificiu. Îl citesc doar ca să adorm, nu îl abordez din perspectiva unui viitor text pentru blog.”

Aşa că, în mijlocul livingului de-a dreptul “explodat” (“Vaiiiii!”, a exclamat Maria când i-am trimis o poză cu camera plină de cutii, saci, pachete, pungi etc), am închis ochii, am întins mâna şi… Asta-i bună!!! Dintre toate cărţile care mai au puţin şi ţipă la mine cu reproş că nu le mai deschid odată, romanul care urma “să se sacrifice” avea titlul “Proscrisul”!!!

Şi, după cum probabil că ai bănuit de la bun început, de vreme ce scriu la rubrica “Ce citim acum”, viaţa mi-a jucat un mic renghi. Căci romanul lui Sadie Jones m-a fascinat de la primele rânduri, m-a enervat la culme, m-a emoţionat fantastic, m-a înfuriat îngrozitor, iar în acest moment în care mă mai despart vreo 50 de pagini de finalul lui nu am nici cea mai vagă idee câte stele îi voi da. Un lucru e sigur: îl voi “recenza”!

Până mă întorc cu textul, îţi las cele două citate de pe coperta patru a cărţii care cred că m-au convins să o cumpăr la vremea respectivă (căci altă explicaţie pentru cum a ajuns acest titlu în posesia mea n-am):

„În tradiţia romanelor Ispăşire de Ian McEwan şi Rămăşiţele zilei de Kazuo Ishiguro, dar cu o voce narativă proprie şi mai mult decât captivantă, „Proscrisul” evocă acea clasă de mijloc britanică a anilor 1950 – puritană, bigotă, dar în secret abuzivă… Proscrisul este un roman plin de pasiune şi de suspans despre cei care încalcă regulile şi cei care le respectă. Un minunat roman de debut.“ – Margot Livesey

„Un roman elegant, subtil şi obsesiv care mi-a rămas în minte mult timp după ce l-am terminat. Sadie Jones are o carieră lungă înaintea sa.“ – Tracy Chevalier