Zilele trecute, am făcut în biblioteca personală o descoperire de senzație: un volum subțire, elegant și delicat care conține poezii semnate de Irina Mavrodin! ACEA Irina Mavrodin! Traducătoarea lui Marcel Proust!
Deși mă laud cu o bibliotecă destul de bine curatoriată, tot mai am parte de unele mistere. În general, ele se prezintă sub forma unor întrebări ca: „Știu precis că am Împăratul muștelor, unde naiba am pus-o?!!” și de obicei își găsesc rezolvarea fix când nu mai caut cartea.
(Deși Împăratul… hmmm… tot n-am găsit-o!)
Dar nu fac vreo dramă din asta! Dețin totuși peste 3.000 de volume (3.268, mai precis, dar cine stă să le numere? :))) ), deci astfel de accidente mi se par inerente. Însa să urc pe scăriță în căutarea unei cărți și să cobor cu alta, la care mă uit încruntată, căci habar nu am ce e cu ea, recunosc că de mult n-am pățit-o.
Deci iată-mă în mâini cu acest volum delicat de poezii (poezii?!), cu titlul Uimire/Etonnement (bilingv?!!!), semnat de Irina Mavrodin (dar cine ești tu, ce cauți în biblioteca mea și, mai ales, de ce îmi sună numele tău atâââât de cunoscut?!!!!).
…Și fix în această clipă încremenesc în mijlocul bibliotecii!!
Stai puțin! STAAAAI PUȚIIIIN!!! Irina Mavrodin… aka traducătoarea lui Marcel Proust?!!! Nu, că mor aici!!! A scris poezii?!! Iar eu am volumul ei în bibliotecă?!!!
Pffff!!!
De ce l-am cumpărat acum un catralion de ani?! N-am nici cea mai vagă idee. Dar îmi place să cred că în acel moment am avut o premoniție că într-o bună zi Proust va deveni pentru mine dragul de Marcel.
Versurile Irinei Mavrodin – imagini neliniștitoare, pline de teamă…
Volumul Uimire / Étonnement a apărut în 2007 la Editura Minerva și, din câte înțeleg, este una dintre operele poetice de maturitate ale Irinei Mavrodin. Pentru că nici nu se putea altfel, având în vedere cine le-a compus, poeziile sunt publicate în română și franceză.
După cum am mai spus-o, eu nu sunt o mare cititoare de poezie, dar când aflu că traducătoarea lui Marcel Proust a scris versuri nu pot să fac altceva decât să las totul baltă și să mă apuc să le citesc.
Aveam astfel să descopăr că, pe cât de interminabile și de labirintice sunt frazele lui Proust (pe care Irina Mavrodin le-a tradus cu un respect aproape religios), pe atât de scurte și de minimaliste sunt versurile ei.
Chiar de la început, poemele mele au fost foarte simple. Într-un act spontan, am respins orice zorzoană, metaforele bătătorite. Oricum, metafora mi se părea prea încărcată. Fugeam de această înzorzonare. E o diferenţă între a traduce o frază din Proust şi a scrie un poem. Şi totuşi, undeva, există un punct secret, în care coincid.
Irina Mavrodin, interviu în Observator Cultural
Poemele Irinei Mavrodin funcționează ca niște aforisme: le citești în câteva secunde și te gândești la ele mult timp după aceea. Fără rimă și fără metafore complicate, te izbesc prin simplitatea și banalitatea detaliilor prin care sunt exprimate teme profunde, precum trecerea necruțătoare a timpului, fragilitatea condiției umane sau iluzia aparențelor.
Nu sunt poezii romantice, de dragoste. Nu există nicio dulceață în ele. Din contră, atmosfera lor este dominată de o luciditate extrem de rece. Iar unele versuri finale formează imagini neliniștitoare, pline de teamă…
Îți las trei exemple mai jos, după care revenim la dragul de Marcel, desigur 🙂 !
Trei poezii de Irina Mavrodin
cineva
cineva m-a închis
în camera neagră
și m-a condamnat să scriu
acest poem
acesta este
și nu altul
cu sufletul la gură
cu mâna parcă a altuia
înspăimântată
până în ultima celulă
îl scriu
copacul 1
să fiu aici
liniștită
ca acest copac
încremenit
sub soarele verii
să mă amețesc încet încet
bând seva groasă
care-mi vine
prin rădăcini
conversație
mă plimb prin grădina
cu tufănele roșii
ele încearcă să-mi vorbească
eu încerc să le vorbesc
întind mâna
ating o floare
mi-e frică
mâna mi-e pătată de sânge
Irina Mavrodin s-a apucat la 80 de ani (!!!) să retraducă Proust
Traducerea ciclului monumental În căutarea timpului pierdut (À la recherche du temps perdu) reprezintă opera de căpătâi a Irinei Mavrodin. A fost o muncă titanică desfășurată în două mari etape ale existenței sale:
- Prima ediție (1987–2000): A preluat dificila sarcină de a retraduce întregul ciclu de romane (7 volume, mii de pagini) pentru Editura Univers. Proiectul a început în plin regim comunist și a fost finalizat după Revoluție.
- Ediția definitivă (2011): La peste 80 de ani, a reluat textul pentru o revizuire completă la Editura ART. Deși inițial trebuia să fie o simplă corectură, modificările au fost atât de radicale încât a rezultat, practic, o nouă traducere bazată pe ediția critică franceză de referință (Pléiade).
Irina Mavrodin a început traducerea în anii ’80, în cea mai neagră perioadă a regimului Ceaușescu. Regimul respingea literatura axată pe introspecție psihologică profundă și pe aristocrația decadentă, preferând „realismul socialist”. Astfel, publicarea în 1987 a primului volum din În căutarea timpului pierdut a fost aproape un act de curaj nebun și o victorie culturală uriașă. Chiar dacă există unele voci care susțin o intervenție masivă a biroului de cenzură pe textul care a văzut lumina tiparului…
După ce petrecuse aproape două decenii traducând miile de pagini ale lui Proust pentru Editura Univers, Irina Mavrodin ar fi putut să se oprească. Însă în Franța apăruse noua ediție critică de referință (Pléiade), o variantă mult mai curată și completată a textului lui Proust.
„Acel Proust care mi-a traversat într-un fel existența”
Când Grupul Editorial ART i-a propus în 2009 o revizuire a vechilor sale volume, profesoara a refuzat jumătățile de măsură. La vârsta de 80 de ani, când majoritatea oamenilor aleg liniștea, Irina Mavrodin a luat o hotărâre radicală: nu va corecta, ci va retraduce și va rescrie totul din temelii!
A finalizat traducerea În căutarea timpului pierdut pentru Editura ART în 2011, la vârsta de 82 de ani. A fost ultimul ei mare cadou oferit culturii române. S-a stins din viață la București, pe 21 mai 2012, la doar câteva luni după ce s-a asigurat că textul lui Proust a ajuns la perfecțiunea visată.
Și de ea, și de el.
Am tradus autori foarte dificili, mai ales Proust, acel Proust care mi-a traversat într-un fel existența.
Irina Mavrodin
