După ce am făcut cunoștință cu José Luís Peixoto și cu „Autobiografia” sa, mi-am dorit mult două dintre titlurile lui – Cimitirul de piane și Mi-ai murit.
Apărute în România acum ceva catralioane de ani, nici măcar prin anticariate nu se mai găseau.
Ca să aflu acum că… vai!… în câteva zile Editura Trei îl lansează pe piață pe primul – Cimitirul de piane! Prin urmare, nu aveam cum să ratez să-ți prezint un fragment în premieră și în exclusivitate.
Cimitirul de piane – prezentare oficială
Premiul Cálamo Otra Mirada
„O minunată saga de familie.“ The Times
Cimitirul de piane urmărește povestea unei familii de tâmplari din Lisabona și a încercării unui tată de a-și depăși soarta la maratonul Jocurilor Olimpice de la Stockholm. Bărbații din familia Lázaro au un atelier de tâmplărie în cartierul Benfica din Lisabona, iar în spatele acestuia se află „cimitirul de piane“, plin până la refuz cu instrumente defecte care dau piesele de schimb pentru repararea pianelor din tot orașul. Este un loc misterios și magic, un loc de alinare, un loc al viselor și, mai presus de toate, un loc de întâlnire pentru îndrăgostiți.
Cimitirul de piane dezvăluie și povestea adevărată a maratonistului portughez Francisco Lázaro, spusă parțial de tatăl lui, în ziua în care i se naște nepotul și în care el însuși moare, și parțial de fiu, pe când aleargă la maratonul de la Stockholm din 1908, amintindu-și de familie și de iubirile sale în timp ce se luptă cu căldura și se străduiește să supraviețuiască efortului.
Cimitirul de piane îl consacră pe José Luís Peixoto nu doar ca pe cel mai important romancier portughez al generației sale, ci și ca pe o figură majoră pe scena literară internațională.
„Povestea unor tați cu temperament exploziv, a unor soții și mame care se descurcă cu greu în fața incapacității emoționale și a, violenței instinctive a bărbaților, o poveste despre sex și trădare, o dorință de a mulțumi pe ceilalți, despre ambiție și frustrare, în mare parte zădărnicită.“ Independent
„Copleșitor de emoționant.“ Financial Times
„Un roman a cărui scriere a avut nevoie de o dăruire olimpiană.“ Ursula K. Le Guin
Cimitirul de piane – fragment
Traducere: Clarisa Lima
Când m-am îmbolnăvit, am știut imediat că aveam să mor.
În ultimele luni din viața mea, când mai puteam încă să merg pe jos de la casa noastră la atelier, mă așezam acolo pe o stivă de scânduri, fără să fiu în stare să ajut nici măcar la cele mai simple lucruri: să dau la rindea tocul unei uși, să bat un cui; mă uitam cum lucra Francisco, concentrat, învăluit de o ceață din fire de rumeguș. Așa eram și eu în tinerețe. În după-amiezile acelea, la imposibil de mult timp de când nu mai eram tânăr, mă încredințam că nu mă vede nimeni, iar când nu mai suportam, îmi sprijineam capul în mâini. Sprijineam greutatea imensă a capului meu: lumea; îmi acopeream ochii cu mâinile ca să pot suferi în întuneric, într-o tăcere prefăcută. După aceea, în ultimele săptămâni din viața mea, m-am dus la spital.
Marta n-a venit niciodată la spital să mă viziteze. Era însărcinată cu Hermes. Era în ultimele luni, iar Marta a avut nevoie de multe îngrijiri în timpul sarcinii, căci așa e ea clădită. Dintr-odată, mi-o amintesc pe când era mică și atât de fericită pe trotineta cumpărată la mâna a doua, îmi amintesc când se ducea la școală, îmi amintesc atâtea lucruri. În timp ce eu eram în spital, așteptând să mor, Marta era în alt spital, nu foarte departe, așteptând să-l nască pe Hermes.
— Ce mai face tata? întreba Marta, culcată, nepieptănată, cu cearșafurile de spital acoperindu-i burta.
— Ce să facă, tot așa răspundea cineva, mințind. Cineva care nu era nici soția mea, nici Maria, nici Francisco, căci nici unul din ei nu avea putere să o mintă.
În ultima după-amiază pe care am mai trăit-o, au venit să mă vadă soția mea, Maria și Francisco. Cât timp am fost bolnav, Simão n-a vrut să mă viziteze nici măcar o dată. Era duminică. Eu eram izolat de ceilalți bolnavi, căci urma să mor. Încercam să respir, iar respirația mea era un zumzet gros, răgușit, care umplea camera. La picioarele patului, soția mea plângea, înecându-se în lacrimi, cu chipul schimonosit de durere: suferința. Fără să le aleagă, pronunța vorbele în urlete întinse, chinuite, lungi, întrerupte numai de clipe în care își trăgea lacom sufletul.
Erau vorbe care ardeau înlăuntrul corpului ei slăbit, îmbrăcat cu o jachetă tricotată, o fustă bine păstrată, pantofi lustruiți.
— Of, bărbatul meu drag prietenul meu cel mai bun, c-o să rămân singură fără tine, bărbatul meu bun omul meu prietenul meu cel mai bun.
Maria plângea și încerca să-și îmbrățișeze mama, să o consoleze, căci, în pieptul lor, simțeau amândouă același gol definitiv și îngrozitor pe care și eu l-aș fi simțit dacă într-o zi aș fi pierdut-o pe una dintre ele. Francisco se uita pe geam. Încerca să nu vadă. Încerca să nu știe lucrul pe care îl știa deja. Încerca să fie bărbat. După aceea, grav, s-a apropiat de mine. Într-un timp etern și concret, m-a mângâiat pe față, apoi și-a pus mâna pe mâna mea.
Pe noptieră, pe suprafața de fier cenușiu, a descoperit un pahar cu apă și un bețișor de lemn cu puțină vată la capăt. A înmuiat vata în apă și mi-a așezat-o pe gura uscată și deschisă. Am mușcat-o din toate puterile, iar Francisco a fost surprins să simtă, pentru ultima oară, puterea mea. A retras bețișorul cu vata. M-a privit și a plâns și el, căci nu se mai putea abține. Maria l-a strâns în brațe și i-a vorbit ca atunci când era mic:
— Nu-ți fie teamă, băiețel, că n-o să te lăsăm singur. O să avem grijă de tine.
Toată puterea mea. Mi-am folosit toată puterea și nu am reușit să scot decât un sunet oribil de muribund. Voiam să le spun lui Francisco și Măriei că nici eu nu aveam să-i las singuri, niciodată, voiam să le spun că eu eram cel mai bun prieten pe care îl aveau în viață, că nu aveam să-i las niciodată singuri, că o să fiu tatăl lor pentru totdeauna, că o să am grijă de ei și o să îi apăr.
În loc de toate astea, mi-am folosit toată puterea și nu am reușit decât să scot un sunet oribil, de muribund. Sunetul unei voci care nu mai putea vorbi, sunetul unei voci care, folosindu-și toată puterea, nu reușea să producă decât un zgomot răgușit din gât, un sunet oribil, un sunet de muribund. S-au uitat la mine și au plâns și mai tare, și au simțit în piept tot golul acela îngrozitor, negru, adânc, adânc, pe care și eu l-aș fi simțit dacă într-o zi l-aș fi pierdut pe unul din ei.
S-au dus acasă la Maria și fiecare din ei a rămas uitat într-un colț, închis în suferință. Departe, apărată, Ana avea doi ani și se afla acasă la bunicii ei din partea tatălui. Lipsiți de apărare, soția mea, Maria și Francisco așteptau să sune telefonul. Așteptau să sune cineva de la spital cu vestea că murisem. Așa spusese infirmiera:
— În principiu, vă sunăm chiar azi. Sunăm imediat cum decedează soțul dumneavoastră.
Așa spusese infirmiera. Fără să observe, poate, că soția mea nici nu mai era. Fără să observe că vorbele pe care i le spunea se pierdeau fără ecou prin întunericul ei.
Fără grabă, noaptea. Cu nemăsurata lipsă de grabă a lucrurilor universale, noaptea a acoperit toate locurile din lume care se aflau acolo, toate: casa Mariei, bibelourile imitând porțelanul pe etajere, cuverturile pe canapele, colțurile îndoite ale covoarelor, lustrele imitând cristalul, reproducerile înrămate după picturi; și casa cu petrecerile de aniversare la care cântam, fals, mulți ani trăiască, aplaudam, fiecare în ritmul lui, și râdeam; și casa petrecerilor de Crăciun, când mă așezam pe canapea și se punea o față de masă cu imprimeu cu brazi și clopoței și se foloseau paharele cu picior înalt. În casa aceea, fiecare dintre ei a rămas uitat într-un colț, în suferință.
La ora nouă seara, a sunat telefonul. Telefonul a sunat o vreme îndelungată, pentru că nimeni nu voia să răspundă, pentru că toți se temeau să răspundă, pentru că toți știau cu foarte mare certitudine că în clipa în care răspundeau se va duce definitiv acea ultimă speranță, se vor termina cei trei ani ai bolii mele care, dintotdeauna s-a știut, avea să mă ducă la moarte, avea să mă ducă până la telefonul acela care suna și la care nimeni nu voia să răspundă. Telefonul a sunat. Sunetul a străpuns casa și pieptul soției mele, al Mariei și al lui Francisco. A răspuns soțul Mariei. Vorbele lui într-o suspendare neagră a timpului, într-o umbră a timpului:
— Da, da. Bine. Am să le spun. S-a apropiat de copiii mei și de soția mea și le-a spus. Un zid invizibil între chipul lui și vorbele spuse de el. Un zid invizibil între lume și vorbele spuse de el. Un zid care nu îngăduia înțelegerea imediată a unor vorbe atât de simple. Tocmai se născuse Hermes.
Tocmai se născuse Hermes.
Cuvintele au fost:
— S-a născut băiețelul Martei.
Tocmai se născuse Hermes.
La spital, Marta se odihnea. Și nimeni nu știa cum să fie fericit, dar fericirea era extrem de puternică și creștea înlăuntrul lor. De parcă ar fi avut un izvor de apă în piept, iar apa aceea ar fi fost fericirea. S-a produs un miracol care a preschimbat lacrimile în lacrimi. Și aveau mâinile puse pe piept și pleoapele coborâte foarte încet peste ochi, pentru a simți ploaia blândă a acelei fericiri care îi acoperea, îi inunda.
A trecut o oră. Telefonul a sunat iarăși.
Eu tocmai murisem.
