Dacă biografiile Maiei Morgenstern şi a lui Grigore Leşe am apucat să le răsfoiesc cât de cât pentru textul de la rubrica “Ce cărţi ne-am mai luat’’, de volumul semnat de Mihai Mălaimare, “Actorul, bufonul, clovnul”, nu m-am apropiat. Deocamdată.
Prin urmare, o sa-l las pentru moment pe Mălaimare să-şi prezinte cartea, apărută la Editura Rao. Dar promit că, dacă “nu o mărit” rapid (ştiu deja cui s-o dăruiesc!), o să mă întorc şi cu o părere personală. Bine, dacă reuşesc şi să-mi înving frica uriaşă de clovni (mulţumesc mult, Stephen King, pentru această fobie!).
Mihai Mălaimare: „O carte de care realmente sunt mândru ca om de teatru„
Mihai Mălaimare: „Acum nu ştiu dacă pot să mă numesc scriitor. Am în mine o hârtie de turnesol ca actor care-mi spune să fiu decent. În materie de teatru ştiu unde mă aflu. Acolo pot să nu greşesc foarte mult. Dar aici este o lume pe care nu o stăpânesc. Pot să spun însă cu siguranţă (…) că eu nu pot să scriu decât dacă lucrez cu adevăruri. De altminteri, în teatru este singura soluţie ca să treci rampa – adevărul. Alta nu există, indiferent ce rol ai juca.
‘Actorul, Bufonul, Clovnul’ este o carte care reiterează teza mea de doctorat. Este o teză dedicată clovnului. Dar când am reluat-o mi-am dat seama că între actorul generic şi clovnul care este o părticică din el mai există un personaj. Bufonul. Şi, atunci, a ieşit o carte de care realmente sunt mândru ca om de teatru, dar în care am strecurat o poveste care este un fel de nostalgie după un roman care nu-l voi scrie niciodată, pentru că este o poveste de o tristeţe fabuloasă despre cel mai mare clovn al acestei ţări, Marcellino, colegul meu, prietenul meu din copilărie, care a murit vorbind cu mine la telefon”.
